miercuri, 18 aprilie 2012

Timpuri suprapuse

Se bat cap în cap răspunsurile întrebărilor ce, odată ce au fost puse, nu mai pot să rămână tăcute. Chiar de-ar fi să se sinucidă întrebările, răspunsurile nu vor să-şi mai cedeze rolul, nu vor să mai stea la ordinul celor ce le-au ascuns. S-a tras de cheia mecanismelor care s-au mişcat, cutremurate de speranţa ce le-a dorit iarăşi mişcătoare. Şi deloc încet, ba chiar la început mai repede, au început să arate timpul faptelor ce sunt, fără tăgadă, prinse în cadranul lor.
Şi mereu s-a auzit tic-tac-uri. Se auzeau chiar dacă unii nu-şi doreau să le audă, le auzeau toţi cei care voiau să le audă. Nici când se încercau ascunse nu se mai puteau ascunse. Se suprapuneau câteodată într-un sincronism ce nu-i era dat mai nimănui să înţeleagă nici cum şi nici de ce se puteau suprapune. Doar că unii vegheau să nu bată ora, căci batută fiind îşi atrăgeau vinovăţia de-a voi să le oprească. Şi zi de vară până seară se tot supuneau caznelor de a le face să oprească numărătoarea clipelor.
S-au suprapus timpi, s-au suprapus timpuri, înţelesuri s-au dat şi înţelesuri s-au căutat. Ba chiar se mai caută şi se răstălmăcesc, mereu încercând, unii sau alţii, să nu vadă că secundarul nu-i minutar şi nici minutarul nu se mişcă în ritmul secundelor.
Se-apropia să bată mijlocul de zi. Şi nu se ştie de ce, de unde, un aşa-zis ceasornicar a vrut să arate că ceasurile ar trebui oprite şi reparate şi s-a apucat să-şi bage vorbele printre mecanismele cele mai fine. Iar el chiar credea că, atunci când mecanismele s-au încordat din răsputeri, axul roţilor s-a rupt şi s-a rupt şi axul lumii. Şi râdea în hohote în spatele ceasurilor. Dar de-atâta râs nu a mai auzit şoaptele ceasurilor care s-au sfătuit în taină. Şi se făceau că tac, să nu tulbure râsul prevestitor de moarte, ce, din când în când se oprea şi trăgea cu urechea. Şi iar râdea, uitând să vadă că totul se învârtea, că acele continuau să se împreune şi să se suprapună. De asta lui îi era iarăşi teamă, din ce în ce mai multă teamă.
Şi ceasurile au bătut şi timpuri numărate au trecut. Şi ceasurile au vorbit, scriind, în trecerea lor prin dreptul orelor, povestea clipelor numărate, încrustând-o în spaţiul cadranelor.
Ceasornicari adevăraţi se bucurau şi se minunau de mersul ceasurilor. Desluşeau, căci ei aveau în bătaia inimii lor ritmul ceasurilor. Nici nu spuneau că sunt ceasornicari, veneau încet, încet, să nu tulbure consemnul Dumnezeiesc al sincronismului. Veneau, vorbeau, plecau. Şi promiteau să mai vină ca să-şi verifice propriile ceasuri după mersul ceasurilor vânate de cei deghizaţi în ceasornicari. Şi mai veneau ca să vadă de ce îşi tot bagă vorbele printre mecanisme unul care se dă a fi de-al lor dar care, de când ucenic era, n-a învăţat decât să strice orice ceas ce arăta corect scurgerea timpului. Şi nici nu se mirau că a învăţat să le strice şi pe cele mai noi.
Stătea acolo el, în spate- El nu simţea, de nu auzea şi nu vedea, nu credea că ceasurile pot să măsoare trecerea clipelor, pentru totdeauna, dintr-un singur tras de cheie. El credea că ceasurile trebuie împinse de la spate şi îndrumate şi că precise nu pot fi decât dacă el le tot potriveşte. Şi tot încerca să nepotrivească potrivirea.
L-a apucat furia de moarte când a văzut că cei adevăraţi ceasornicari laudă mersul ceasurilor ce-şi suprapuneau mersul şi-şi sincronizau valoarea scurgerii timpului. Şi a început să răcnească, să urle şi să ocărască, aşa cum s-a ocărât pe sine când a văzut că nu poate să înveţe să priceapă că ceasurile au ritmul dat de Dumnezeu. Şi s-a aruncat cu urletele în toate axele mici, înfricoşandu-se de cele mari ce dacă ar fi sărit din lagăre l-ar fi arătat lumii cât este de nepriceput. Şi urlă încă şi se miră şi îşi dă, încet, încet, dar sigur, duhul, că pe acestea nu le poate face să sară de la locul lor ca să poată să le oprească. Abia acum aude că ceasul îi bate în perete şi-i numără timpul cât mai poate să-şi arate nepriceperea. Şi el ştie asta şi se plânge de neînţelegerea de către tagma din care a vrut să facă parte a priceperii lui de a strica ceasuri. Şi ştie că, tăindu-se răsuflarea răgnetelor sale, doi meşteri ceasornicari vor veni şi vor unge toate axele lagărelor pentru ca pentru totdeauna să privească lumea cum până şi timpurile se suprapun şi se măsoară împreună.
Iar ceasornicarul care niciodată n-a reparat un ceas va umbla pe alte tărâmuri să convingă de faptul că e mai bine să strice zece ceasuri decât să repare unul...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: