Drumurile nu s-au mai ascuns

Frunzele de toamnă căzuseră şi se împăcaseră vremurile că sub acoperământul frunzelor, drumurile vor rămâne nevăzute şi zăpezile iernii le vor acoperi, ca doar primăvara ce va fi a anului următor să le mai poată descoperi. Copacii pădurilor îşi simţeau obrajii arzând, înroşiţi, întrebându-se foşnindu-şi crengile desfrunzite: De ce?

Ei ştiau că o furtună venise, dintr-o parte, şi le scuturase toate frunzele care se pregăteau să coboare să se odihnească. N-au mai reuşit să ajungă acolo unde le era dat. Furtuna le-a aruncat pe deasupra drumului şi pe marginile lui, ca nimeni să nu îl mai vadă. Până şi pe câmpurile din jurul lui, furtuna adusese frunzele îngălbenite şi le aşternuse în strat gros, ascunzându-le cerului.

Rămăseseră copacii mai săraci şi frunzele ce scăpaseră culesului, îşi pregăteau şi ele plecarea spre patul ce aştepta zăpada să le-ngroape. Dar n-au avut nici ele odihna ce le-ar fi fost de mare nevoie. Dinspre partea cealaltă, altă furtună a venit şi a furat, într-o clipă toate frunzele. Şi le-a luat şi le-a dus să acopere şi să rătăcească celălalt drum. Şi a reuşit şi nimeni nu putea să-l vadă şi să-l meargă.

Furtunile îşi făcuseră treaba. Scornitorul furtunilor şi-a frecat bucuros mâinile şi s-a dus pe alte tărâmuri ca să-şi găsească fapte trebuincioase lui de făcut. Ştia că putea să nu se mai gândească spre aici.

Se ridicau crengile copacilor de la pământ, căci le aplecase rău de tot furtuna. Se ridicau pentru că nu mai puteau să stea fără să se uite înspre cer. Cât au fost trase în jos şi făcute să privească înspre pământ, furtunile au putut să le fure rodul şi să-l ducă pe unde nu le-ar fi locul. Simţeau frigul adâncimilor şi se grăbeau să prindă măcar ultimile raze de soare tomnatece...

Şi s-a pus şi timpul să doarmă...

Chiar şi frunzele au adormit, încercând să-şi accepte rostul de acoperământ de mormânt al drumurilor.

Doar vremurile nu puteau să doarmă. Nu puteau, căci Cerurile nu se puteau împăca. Nu-şi puteau abţine cuvintele să nu se rostească, ele fiind cele ce le aveau de rostit. Şi vremurilor au cerut să nu se lase surpate. Să nu se lase uitate. Şi să nu privească înapoi, căci pe acolo nimic nu mai e de adus mai aproape.

Vremurile s-au coborât pe Pământ, în căutarea drumurilor şi a mergătorilor. Şi nu s-au lăsat de căutat, chiar dacă ploaia toamnei bătătorise acoperământul de frunze. Şi-i găsise şi pe mergătorii lor, pe undeva prin cotloanele vieţii, ascun şi. Şi i-a împins, când pe unul, când pe celălalt înspre vederea luminii, înspre vederea dintre ei.

Cu drumurile era mai greu, căci se prea bătătorise acoperământul şi mulţi călcaseră pe deasupra lor.

Şi-a venit din cer porunca... Şi nevăzut, neauzit, un vânt cald, cum rar toamna se mai poate arăta, s-a pus să-şi sufle tăria pe sub acoperăminte. Şi nimeni nu ştia că sub ele se face drum mergătorilor. Şi şi-a tot suflat tăria până când unul pe un drum, celălalt pe alt drum, s-au pus să meargă. Mergeau ştiind că trebuie să meargă, fără să ştie unde trebuiau să meargă. Dar mergeau căci cerurile asta le spuneau.

Era lumină cât să vadă drumul. Era lumină doar pe lângă ei şi era lumină doar în faţă. În rest era totul aşa cum trebuia să fie.

Şi pe sub acoperăminte s-au tot învrednicit cu mersul cu lumina călăuză! Ceilalţi nu ştiau, şi nici nu aveau de ce să ştie chiar dacă ei voiau să ştie.

Şi cum era dat, aşa a fost şi s-a-ntâmplat. Pe sub acoperăminte drumurile unul s-au făcut. Atunci au avut şi alţii să afle, căci prea marea tărie a vântului s-a înnoit şi acoperământul s-a ridicat şi s-a spart. Lumini de stele şi raze strălucitoare s-au arătat să prea orbească.

Atunci s-au trezit paznicii tărâmului scornelilor. Şi s-au apucat să arunce cu pietre şi sloiuri de gheaţă... Şi încă se mai chinuiesc să acopere drumul. Dar vântul spulberă pietrele şi topeşte gheaţa... Îi este dată poruncă din Ceruri şi doar ele-l pot opri!