Înainte de plecare vestitor [9]

- continuare din Înainte de plecare, vestitor [8] -

Blestemul, cu sensurile pe care oamenii de azi nu i le mai înţeleg, este cel care va da în vileag pe oricine, cu atât mai mult pe cel care se arată celorlalţi în orice fel curat, cel ce se dă pe sine exemplu, negăsindu-şi cusur. Blestemă oamenii, aşa se spune, şi când se doreşte răul cuiva, şi când se cere Judecătorului o anume pedeapsă pentru faptă, dar şi durerea pricinuită de o faptă a cuiva e blestemătoare pentru cel ce a făcut fapta. Şi ce nu ia omul deloc în considerare este blestemul pe care şi-l aduce sieşi prin fapta bună către alţii, dar răstignitoare pentru el. Şi mai sunt blestemele propriilor dorinţe, ale plăcerii căutate, a celei plătite, şi nu atât plătite cu valori ci plătite prin aruncarea sufletului în neascultare şi nepreţuire.

Se cern prin sită toţi, dar degrabă se uită doar la cei din jurul lor să vadă de trec ori nu trec prin sita lor. Doar ei nu se pun niciodată în sită. E mare temerea că nic sita lor nu i-ar lăsa să treacă acolo unde vor ei să meargă. Dar ei, făloşi şi plini de ei, arată cu degetul... Şi cu atât mai mult sârg arată, cu cât ei sunt mai mult făcători de fapte pe care, ca să mai uite cumva de ele, altora le pun şi coarne şi flori în coarne, să nu-i piardă din vedere. Sunt tocmai coarnele blestemului pe care şi-l fac judecând şi vorbind pe alţii, nedreptate de care n-au cum să se dezvinovăţească, ci doar plătind-o ei sau chiar urmaşii lor.

Neamul omenesc se strică pe zi ce trece. Obiceiurile care nu fac bine sunt dintotdeauna, dar, faţă de cândva, când nu toată ziua oamenii gândeau să-şi facă bine, ci mai întâi de toate să facă bine, când se gândeau oamenii că binele lor nu poate fi veşnic dacă fac rău altor, azi, din trufie, din răutate şi doar câteodată din neştiinţă şi necunoaştere, de nimic altceva decât de plăcerea de a gusta dintr-o fericire măcelărită de gândurile împotriva altora, de a se şti în câştig oricât şi oricine ar fi în pierdere, nu-i mai călăuzeşte omului paşii. Mai e câte unul care se gândeşte şi la asta, dar cei mai mulţi doar la lucruri se gândesc, câteodată şi la fapte, rar, foarte rar, la trăiri şi simţiri.

Cu stăruinţă, cu osârdie deosebită, la a veghea asupra faptelor, cele dântâi trebuie să fie femeile. Căci prin ele, în primul şi în primul rând, neamul omenesc merge mai departe, dar tot prin ele se adună acele mici, zice-se, neînsemnate, fapte care pun pe jar sau duc la suferinţă şi la moarte, generaţii de-a rândul, fără a se putea găsi alinare ori leac. Îndărătnicie, împotrivire şi vrajbă au semănat în sufletul lor cei care caută să stăpânească şi să înrobească oameni. Le-au stîrnit cu adevăruri din nedreptăţi, dar n-au căutat a se opri la dreptate, le-au dus, precum şarpele din începuturile omului, să se împotrivească menirii lor, să fie cele care greu mai vor să dăruiască viaţă pământului dar, prea uşor, viaţa altora, străini, sau din neam, sau chiar a celor ce viaţă le-au dat, să o ia, să gândească a o lua, în fel şi chip. Trufia aţâţată în sufletele lor, dorinţa de mărire şi laudă, de cuvinte ticluite, de dulcegării şi poveşti uşoare, odată pornită, le-a făcut să treacă dincolo de adevărul şi motivul pentru care pe Pământ sunt şi femei şi bărbaţi, şi să se creadă ca fiind doar ele de nevoie celorlalţi, chiar vieţii. Mai peste tot se aude, tot mai multe femei spun că doar bărbaţii au nevoie de femei, nevoind să vadă că aşa cum bărbaţii fără femei pot ajunge de netrebuinţă, la fel femeile, fără bărbaţi, ajung a fi unele ale celor ce dau frâu liber neacceptării adevărului. Aşa s-a ajuns să se facă ele singure, pe ele însele, ca marfă cu valoare şi preţ.

Acelea care-s mici şi neînsemnate, după măsura gândurilor clipei în care ambiţii, ori nepăsare, ori rătăcirea pe drumuri ale desconsiderării acelor ce prin înţelegere şi voinţă au fost alături, fac stricăciune de nici nu se ştie de câte ori mare, greu de dus. Gândurile de-a valma, când bune, când rele, minciuna, glume cu gândul la răul şi slăbiciunea altora, sunt fapte ce deschid porţile decăderii, înjosirii şi chiar pierderii neamului. Blestem pe neam e fapta şi precum vorbele spuse faptele se vor întâmpla copiilor acestor mame. Mai cu seamă fetele vor fi făptuitoare şi cu viaţa plină de stricăciune, mult prea nepăsătoare cu ele însele iar băieţii grea suferinţă vor îndura. Neadevărul e secure cu două tăişuri care loveşte când pare a fi totul bine şi linişte întru totul.

Se strică neamul omenesc, se strică, pe zi ce trece omul, şi toate şi le pune împotrivă-i. Vremuri grele, tot mai grele vin, dar puţini mai sunt cei care se mai lasă liberi să vadă, şi puţini cei care nu se cred de neînvins şi încă mai cred că tocmai gândurile şi apucăturile omului aduc Cerul şi Cerurile, apa şi apele, Pământul şi Soarele, împotriva celui ce a stârnit dar a şi scornit răul, fiind mai degrabă dornic de a-l vedea pe cel ca el, pe cel care i-a fost, îi este, sau îi poate fi alături, mai degrabă mort, de nu e mai jos decât el, de nu se lasă supus de el.

Vor fi răzmeriţe şi lupte între oameni de rând şi între oameni şi armate. Se vor război cei care au cu alţii ca ei, care au, ca să aibă mai mult. Se vor revolta cei ce n-au când vor ajunge ca nimic să nu mai aibă. Va fi vremea secetelor, focului şi a pierderii roadelor pământului. Cei care pun preţ pe mâncarea de zi cu zi, neputând să creadă altceva ca fiindu-le hrană, de frica morţii, vor omorî. Şi acei care orice pierdere li se pare mare, pierzând, mai mult sau mai puţin, pe cei nevinovaţi îi vor privi ca vinovaţi şi vor face omoruri fără motiv. Iar război când va fi, de nu se va putea să nu fie, va fi unul altfel decât cele de până acum, şi măcel va fi. Vor fi armate, unite şi amestecate, contra popoare la început dezbinate şi mai apoi unite. Va fi război lung şi moartea va veni de peste tot şi prin toate cele folosite de om. Vor muri oameni dar vor muri şi animale, se vor usca pomii şi iarba nu va mai răsări. Cei bogaţi care vor fi şi mai bogaţi, să-răcind şi pe cei care acum nu sunt chiar săraci, vor plăti cozi de topor, cu minţi agere, să facă alte şi alte arme care să omoare fără gloanţe, ca nimeni să nu spună că cineva a omorât. Şi vor plăti şi pe cei care abia aşteaptă să primească o simbrie pentru a şi a omorî cu sânge rece pe oricine şi oricâţi se vor uni ca să vorbească împotriva stăpânilor lor. Va fi un război în care pietrele vor fi de folos celor care cu pieptul gol vor sta împotriva fiarelor ce vor face orice să-i risipească, să-i invingă.

Focul din ceruri venit, prin căldura luminii Soarelui dar mai ales prin fulgerele ce se vor rostogoli ca mingile pe suprafaţa pământului, lovind armatele şi palatele făcute să reziste oricăror arme de pe Pământ, vor fi cele care vor readuce pacea în mintea oamenilor, altfel nu o să se poată, căci faptele de până atunci nu vor putea să mai încapă în haina iertărilor de care, acum, făţarnicii, cei ce coc în mintea lor planul omorârii altora şi cei vânduţi lor, vorbesc şi tot vorbesc, ca şi cum pentru nimic n-ar trebui să se dea socoteală, nicicui. Ei sunt cei care vor să ne înveţe că neghina şi grâul, împreună crescând, nu se cade să mai fie elese, că tot îm moară se macină amândouă. Ei vor să-l înveţe pe om să ierte nu doar greşelile, aşa cum e firesc, aşa cum şi aici şi în Ceruri s-a făcut de când e lumea lume, ci plănuitele, în gânduri, fapte împotriva altora şi chiar a tuturor. Şi mai vor să luăm minciuna, care înainte de a fi spusă e gândită şi ticluită, ca pe o vorbă, vorbind despre Lumină ca ceva ce se poate da şi se poate lua, nicicum că Lumina este Adevărul, singurul pământ în care sămânţa Iubirii poate încolţi, creşte şi rodi. Iubire nu-i unde minciuna îşi face casă, şi nici dragoste nu-i în sufletul celui care iubeşte singurătea şi pe el însuşi mai mult decât orice. Prin minciuna iubirii în singurătate se face loc răului, căci în singurătate unde mai este semenul pe care să-l poţi iubi ca pe tine însuţi?

Alte credinţe vor veni să ia locul credinţei adevărate. Alte biserici se vor face, dar din toate va lipsi Cel ce şi astăzi este din multe scos şi înlocuit cu altceva, de promenadă şi după placul oamenilor, spre a fi uşor la bani darnici, modelat şi învăţături, cu acelaşi motiv ticluite, se va spune că vine de la el. De pe-acum, din multe biserici, prin cei care spun că sunt slujitori ai lui Dumnezeu, Dumnezeu este scos din biserică, Legea e mărturisită după înţelesuri, împotriva Legii, legi ale năravurilor şi neputinţelor sunt puse în loc. Măsură n-au nici cei care vor cu orice preţ, obligă pe oameni să vină la biserici fiindcă aşa trebuie. Nici ei nu sunt mărturie de adevărată credinţă şi nu mărturisesc în lumina credinţei, căci nici un Dumnezeu din cei care despre Ei vorbesc, nu se vor în sufletul omului forţat băgaţi şi dacă lipseşte, la orice slujbă, ori rugăciune, sufletul omului, de credinţă nu poate fi vorba. Nici biserici, nici slujitori ai ei, nu au motiv să existe dacă omul are credinţă în el, în semeni şi în Dumnezeu, căci oriunde ar fi omul, Dumnezeu ar fi prezent. Dar azi un dumnezeu care sporeşte, care poate fi mai mare sau mai mic, după numărătoare, sălăşluieşte în mintea omului, un dumnezeu care n-are nimic de-a face cu sufletul, rupând pe om de suflet şi lăsând sau ducând sufletul în hrube întuncate, înfrigurate şi pline de duhoarea celor mai negre fapte.

Ca şi mai de mult, acum e iarăşi vremea în care lumea se strică pe zi ce trece. Dar acum se strică printr-o amăgire care depăşeşte măsura, amăgitori fiind deopotrivă şi cei care vor asta să facă, dar şi cei care se încred în ei şi pornesc a se amăgi şi mai tare, ajungând nişte înşelaţi, care nicicui nu se mai pot plânge, înşelându-se singuri. E vremea acelora care din toate şi cu sârg învaţă, fac şi bune dar şi rele, nevoind să creadă că sunt rele, crezând ei că aşa ajung să cunoască nu doar legile firii, ci şi legi mai puternice decât orice fire, legi care peste toate sunt puse şi care, de nu-şi pune omul mintea să strice ceva, de la începuturi au făcut ca niciodată balanţele să nu se încline. Omul îl strică pe om şi omul strică şi Pământul. Şi nu-i departe ziua în care va voi să strice şi tăriile cerului.

Sunt multe femei care neavând împlinire, căci vor doar ceea ce cred că li se cuvine, indiferent de fapte, indiferent de gânduri, iau drumuri de credinţă, bătând cruci pe unde apucă, luând ce le convine de peste tot de unde găsesc vorbe frumoase. Femei sunt mai cu seamă, bărbaţii caută alte căi, la vederea tuturor, însă şi rătăciţi printre acestea mai sunt. Dar, aşa ca în vechime, tot ele ajung la mâna câtorva bărbaţi care cred ele, şi se laudă şi ei, şi nu ajung, oricât ar învăţa, oricâte ar încerca, decât să decadă din femei în femeiuşti care umblă ele din casă în casă şi la ele umblă cei care umblă din casă în casă, învăţând şi tot învăţând, luminându-se doar în strălucirea celui mai negru întuneric. Altele, neputincioase şi fără credinţă în ceea ce ele sunt, ascultă de altele, de cele care au mers pe drumuri aşa de luminate, că nici nu văd pe unde calcă. Se-mbulzesc la a şti dinainte totul, ca nu cumva să facă un pas greşit, având destule motive să-şi lase paşii să meargă împotrivă: că nu-i încă timpul, că pornirea nu vine dinspre lumină, că e simte piedici, şi altele, şi altele... Motivele cele adevărate sunt şi rămân aceleaşi, adăugându-le încă şi păcatul minciunii. Şi mint de zor, crezându-şi minciuna, că doar în lumină trăiesc şi doar lumina o caută. Însă nu vor spune, neîntrebate, nici măcar o dată, că trăiesc în credinţă şi destinului calea lui o lasă.

Aşa cum am zis, şi o voi spune şi la plecare, femeile sunt cele care trebuie să se îngrijească de sănătatea sufletului lor şi al copiilor lor. Căci asemenea cu ceea ce oricine poate să vadă, cu grâul bun semănat pe pământul în care neghina, oricât de puţină ar fi, se înmulţeşte, iar orice soi de grâu, oricât de bun ar fi, dă rod prost sau îl omoară tăciunele, este şi neamul omenesc, care doar prin femei merge mai departe. Orice faptă împotriva firii, oricât de veche ar fi, urme tot lasă în cei ce se nasc. Orice păcat al femeii, păcat al urmaşilor va fi, cu mult mai mult decât al bărbatului. Cine are de înţeles, să înţeleagă, de ce femeii îi e dat să se aibă singură în grijă, căci nimeni n-o poate uşor opri să-şi urmeze gândurile, dar destui sunt bărbaţii care îşi au chiar ciudă pe ei că nu pot să facă din gânduri faptă întâmplată, oricâte încercări de a se minţi, de a se încuraja sau de a se vrea puternici vor avea. Iar omul, fie bărbat, fie femeie, pe lângă toate câte are de făcut în viaţă, trăitor în veac nu e după cât de mult munceşte şi adună, ci după ceea ce lasă după el, după cum poate să rămână ştiut de cei care vin, cei care nici nu l-au cunoscut, el fiind plecat, poate chiar de mult timp, când lor le-a fost dat să vină. Iar cei mai mulţi doar prin urmaşi au calea deschisă spre nemurire. Calea aceasta doar prin ceea ce pleacă din suflet, trece prin minte, se face gând, vorbă şi faptă, se poate deschide.

- continuare în Înainte de plecare, vestitor [10] -