Rătăcitor, vorbesc şi prin tăcere

La ceasul cumpenelor, din necunoscut, la ceasul când mai repede pot căuta spre limpezimea cerului, spre răsăritul soarelui, decât la vremurile lumii, veghetorii ei şi ai vieţii îmi cer ascultare a ceea ce de spus au să spună, ca cei ce trebuie să ştie şi lor spusa să le-ajungă. Pentru totdeauna, acum se răsucesc chei minuscule în porţi uriaşe, ce deschise se lasă doar celor ce-şi au dreptul de a trece. Dar peste toate, cu cât mai mult se poate să se urce, cu atât mai mult se trage înspre nesortitele adâncuri. Şi ca să fie mai uşoară coborârea, se spune că-i chinuitor urcuşul. Rătăcitor mă cred acei ce-mi văd ariditatea câmpului din jur şi colţii de stâncă ce-şi iau, căci cuvenită le este, din mâna mea, jertfe. Şi ca să poată să se creadă nimicul altor spuse, tăcerea mi se cere, prin arătate neînţelesuri ce nu lasă înţelegerea să fie înţeles şi faptă necesară.

Vin vremuri ce se arată ca o noutate, căci din ce în ce mai multe Spirite întrupare, Suflete curajoase, se află din plin pe o cale înspre a atinge măestria, înaintează uşor, cuprinşi de energia dimensiunilor noi. Iar dacă nu au învatat, acum învaţă să-şi folosească şi să ştie cum să folosească darurile, în forme ce nu au fost niciodată considerate posibile.

Li-i dat să ştie celor ce le sunt de trebuinţă, li-i dat să înţeleagă celor ce mai caută între lianele lumii, ceea ce vor şi trebuie să înţeleagă. Li-i dat aşa cum dat îmi e şi mie, căci împreună vreme de urcare vine şi-o să fie. Şi-ar fi să fie vremea de-a vorbi, de-a asculta şi de a şti.

Împotriva celor ce încă mai vor şi mai pot să tragă aceste spirite înapoi, venind timpuri spre cele din urmă, se strâng toţi maeştrii şi cei ce, prin întâmplările realităţii sunt în devenire, se adună în Legiuni de Lumină, asemenea celor din ceruri. Şi lor le este cerut să dărâme vechi obstacole, mentalităţi şi structuri care au ţinut omenirea, şi chiar pe ei, în realitatea de azi, limitată, de atâtea şi atâtea mii de ani, prin ceea ce pot ei, de a se înţelege pe sine mai bine dar şi pe cei din jur. Şi cerut le es-te să accepte coborâtoarele valuri de energie ce vin înspre ei ca, prin acumulare, să fie mai înţelepţi şi mai conştienţi, spre a accep-ta ceea ce acum pare a fi sau a nu fi în armonie.

Nu pot să urc de unul singur, căci cerut mi-e să nu mă aplec şi să nu plec înfricoşat. De vreau să urc, aud chemarea dinspre înapoi şi răcnetul de dinainte. De vreau să cobor aud îndemn de izgonire pe lăturalnice şi potrivnice căi. Mi-ntorc privirea către ceruri şi văd drum de neoprit, aud cum ţipă din adâncuri durerea. Din drumul singurătăţii m-au oprit raze de drum croit, şi nu mai sunt tribut să dau singurătăţii. Şi să adun trăiri şi fapte ce spuse fi-vor lumii ce va vrea să urce, când timpul îi va fi să urce.

Celor ce încă se clatină, uimiţi de marea energie şi informaţie ce le-a fost trimisă, li se cere să-şi privească imaginea fără să se mai întrebe cum şi de ce. Fiind anul marilor treceri şi selecţii, li se pun în faţă şi alternative: ceea ce e mai bine se vede a fi cel mai greu, şi ceea ce e împotriva pare a fi adevăr şi pare a fi uşor. Furcile de foc ce par să se vadă de netrecut nu-s puse în drum spre a opri sau a arde, ci spre a marca trecerea fără întoarcere, definitivă, în primele straturi ale dimensiunii superioare. Şapte sau chiar nouă furci de foc sunt de trecut pentru ca fiecare să urce acolo unde-i este locul. Până la trecerea lor e timpul ca fiecare să-şi ridice voalul de limitare şi ignoranţă. Vin din vechime şi vorba nouă nu o ştiu. Eu ştiu să spun ceea ce am văzut, atunci când am văzut, pe vremea şi în locul în care cuvintele ticluite erau motiv de grea pedeapsă, la vremea când cuvintele se arătau întortocheată ca cei care nu le ştiau adevăratul înţeles să nu-l poată răstălmăci. Vorbesc pe mai puţine înţelesuri, în lumea-aceasta care ori spune doar o vorbă neînsemnată, ori face totul ca un mare tot, nicicând de înţeles, voindu-se poate, sau sigur, să se înţeleagă ceva ce aşa se vrea, oricum ar fi, fără a se putea tălmăci prin adevăruri.

Şi dacă totul vreau să spun, încerc înţelesurile noi să le găsesc. Şi când dat mi-a fost chemării ceea ce-mi era dat, mi s-a dat tocmai când trebuia să se audă ceea ce e de spus, ceea ce am de spus, aşa cum lumea azi poate să înţeleagă, doar prin datul ce îi e să înţeleagă şi să spună ca toţi să înţeleagă. Sunt al timpurilor de ieri şi al timpurilor de mâine şi frica de cuvinte a tăcerilor din tenebre, când trebuia să se ştie, apăsări a început să pună. Dar prin tăcerea mea rup zăbrele ca să nu-mi opresc drumul, ce nu mi-e dat să fie rătăcire.

Cuvintele mi-s date tăceri să rup.