Nu ţi-am scris până acum, ştiu că acum, judecând după o realitate a certitudinii, te întrebi ce motiv am găsit ca să fac, asta, te întrebi de ce acum, când ai ajuns la convingeri pe care le consideri mult prea bune ca cineva, apărut de ni-căieri, să le redea gândului şi întrebărilor care le-au găsit ca şi răspunsuri, şi, pe lângă astea, certitudinea vieţii de face să te întrebi de ce primeşti tu aceste rânduri, necunoscută fiindu-mi şi necunoscut fiindu-ţi...
Şi eu, ieri, când mi-a trecut prin faţa ochilor gândul de a pune cuvintele să se rânduiască aşa cum vin, în spuse, necunoscută credeam că-mi eşti, n-avem nici eu cu ce justifica acel fugar gând... Apărusei de nicăieri, într-un drum al tău spre nicăieri pentru mine, spre undeva unde tu voiai să ajungi şi poate că ai şi ajuns, dar între timp te-ai întors, ori n-ai ajuns şi te-ai întors ca să poţi înţelege de ce nu ai ajuns... Concret, cu certitudinea la care faci şi tot faci referire când este vorba de oameni, în anii aceştia din urmă, în care ne puteam întâlni, nu ne-am întâlnit. Însă gândul n-a venit din senin, eu am învăţat să nu mai intru cu el în contradicţie! El stă sprijinit pe certitudinea sa, care uneori nu ia deloc în seamă certitudinile noastre, de multe ori chiar nu ştie de ele... De undeva ne ştim, iar de nu ne ştim, ne vom şti în timpul viitorului...
Nu ştiai că exist, nu ştiai că sunt atât de aproape de tine. Dacă ar fi trebuit să ştii, n-am cum să mă întreb eu, mai degrabă trebuie să mă întreb eu dacă ştiam că exişti, dacă ştiam că eşti atât de aproape de mine, dacă trebuia să ştiu că eşti prin preajmă? Mai mult decât sigur, în lumea certitudinilor, nu aveam de unde să ştim, şi nici certitudinea că vor urma paşi şi drumuri împreună, că vor urma praguri şi miez de nopţi împreună trecute, nu ne puteam hazarda, nu puteam nimănui, oricine ar fi fost să alegem spre a ne spune gândurile, nici nouă înşine, nici noi, unul altuia nu ne putem azi spune. În lumea aceasta, a certitudinilor, a tuturor, în lumea în care gândul îşi pierde puterea în faţa faptelor şi apoi revine ca simplă, uşoară sau grea, înălţătoare sau împovărătoare întrebare despre ceea ce s-a făptuit, certă nu-i decât fapta. Restul e adevăr sau minciună, după cum fiecare are puterea să creadă, restul este doar ceva ce dă aripi ori înfricoşează, ceva ce mai târziu, când se face plata sau se primeşte răsplata, este numit, ca o uşurare, o întâmplare altfel sau la fel ca toate celelalte, cele care mereu se întâmplă.
Te doare timpul care a trecut, mă doare timpul care trece... Această la fel motivată durere i-a fost îndeajuns gândului să îşi amintească puterea ce o are, când nu i se cere, de a aduce la lumină, din timpuri pe care le poate străbate, vrute şi nevrute, trăite şi netrăite, cele ce vor fi ca şi când au fost, pentru a nu fie prea mare mirarea când vor fi, cele ce au fost, ca şi cum ar mai fi să mai fie, spre a se ţine seama de înţelesuri, iar de nu s-au făcut înţelese, pentru a se repeta întru aflarea adevăratului înţeles. Doare durerea – fiind semn că întâmplări, neîntâmplate, aşteaptă întâmplarea care să le dea întâietatea de a înlănţui fără să ne mai ceară voie, fără să ne mai întrebe de ne-am pregătit ori suntem pregătiţi pentru pasul păşit la fel ca toţi ceilalţi paşi, banal cumva, spre a nu se putea lăuda el însuşi cu ceva, pasul care dă faptei contur iar urmarea îi dă nu doar formă definitivă, ci îl şi pune în drepturi depline de esenţialitate – devine, în cele din urmă strictă certitudine.
Mă gândeam să-ţi scriu ieri, să-ţi spun, la început despre cum va fi vremea, şi să-ţi spun cum vor fi vremurile mai apoi, dar sedus de certitudinile sau, mai ales, de incertitudinile vieţii, de banalitatea riscantă şi grea de dus, a cotidianului, am lăsat pentru zorii dimineţii, care, se spune, dau semne certe despre ziua care începe, pornirea dintâi. Nici nu ştiu dacă am făcut bine, ori nu am făcut bine, văd însă că certitudinea mult lăudată se arată, în mod cert, incertă, mai pline de concretitudini erau părerile mele despre ziua ce s-a încheiat altfel decât s-a văzut a avea începutul. Acum m-am apucat să îţi scriu, nu mai pot să mă întorc, aşa cum, dacă ne-am fi întâlnit, nu puteam ca la mijlocul discuţiei să ne spunem că nu avem ce vorbi. Amintindu-ţi trecutul, aşa cum o tot faci de o bună bucată de timp, ai ajuns să nu îţi mai pui la îndoială părerile, deşi atunci, incerte fiind, ai vrut să trăieşti certitudini... Şi aşa te-ai aruncat în mare de incertitudini... Tocmai de-aceea va urma viitorul...
O teamă de prea târziu, să fi fost poate gândul ce s-a lăsat văzut, cu înţelesul întreg, dar nedesluşit. S-a arătat a se împiedica de razele soarelui ce lucrau de zor să trezească din prea multul, nefolositor, somn, pe acei ce trebuiau treziţi şi pe cei care se vroiau tre-ziţi, ţinând cont de nevoile sau voile fiecăruia. S-a arătat a se împiedica, tocmai pentru a zăvobi spre a fi luat în seamă, spre a fi văzut. Pesemne, şi de tine, nu doar de mine, se voia văzut, poate chiar l-ai şi văzut, aprinzând, în juru-ţi focuri din lumini, ca să fie privirii motiv de a-ţi spune să te întrebi ce s-ar putea să fie lumina ce, chiar şi în plină lumină, se vede... Dar poate n-ai avut certitudinea că ceea ce vezi se vede, şi te-ai lăsat lovită de valul certitudinilor fiecărei zile, poate doar spre seară, te-ai mai întrebat despre el, dar, neregăsindu-l, fiind neştiutor a se face asemenea lucrurilor, se odihnea undeva, pe-acolo pe unde gândurile aşteaptă să vadă dacă se mai întorc, având multe de spus, sau merg la cei care au puterea de a face fapte, la fel de repede cum unii fac vorbe.
Cuţit fără muchie, cu două tăişuri l-am înţeles şi l-am simţit, voind să scriu, când am avut prima pornire să o fac. Şi l-am simţit precum o lamă tăindu-mi avântul, căci eu tocmai despre cele care doar eu, în clipele acelea, puteam să mă las cu totul pus pe jar, ştiind că adevărul ce am să ţi-l spun este cert, şi nici jarul, nici focul nu m-ar fi atins. Certitudinile mele nu aveau nici acoperire, nici înţeles, printre certitudinile celor pentru care certitudinea este stindardul pe care-l flutură privirilor tuturor despre ceea ce a fost, despre puterea pe care au avut-o şi despre ceea ce au dat ca să aibă. Eu voiam să îţi spun despre vremuri de secetă şi despre vremuri rodnice, despre cum poţi să ai rodnicie, despre bucurii şi tristeţi, nicidecum despre râsul pe care oamenii-l înţeleg ca fiind semnul bucuriei, ori despre plânsul pe care, fără sfială, şi-l arată unii, pe ei plângându-se, când tristeţea li se pare o grea povară. Chiar acum, când deja îţi scriu, sunt convins că pot să îţi vorbesc despre mâine ca şi cum ţi-aş vorbi despre ieri, aşteptând acum să se întâmple ceea ce tu mâine, în mode simplu, vei povesti că ţi s-a întâmplat.
Acum, toate barierele sunt rupte. Ţie, cea care, pînă să-mi fie gândul la a-ţi scrie, îmi erai necunoscută, dar având o viaţă în faţă spre a-mi înţelege trăirile şi pornirile, eu, cel care îţi eram necunoscut, cu aceeaşi viaţă spre a-ţi cunoaşte dorinţele şi speranţele împlinite în forma cea mai concretă a acestor vremuri, fiindcă, de altfel ar fi, s-ar prăbuşi sub apăsarea tăvălugului acestei lumi, ruptă de sine înseşi, de chiar esenţa principiilor care au făcut-o să fie lume de oameni şi nu o adunătură de unul şi altul, adunaţi dintr-o întâmplare a dezordinii, care luptă unul împotriva altuia doar pentru recunoaşterea puterii şi a subjugării, doar pentru concretul faptei, pusă, în mod justificativ, sub puterea necesităţii şi rostului trupului, lăsat la dispoziţia propriei neputinţe de a merge până la capătul pe care îl propăvăduieşte în vorbele dorinţelor, lipsite de curajul adevărurilor care să-l ducă, întru totul, până la capăt.
Într-o realitate a certitudinilor, incertitudinea de ieri, prin ceea ce tu eşti, prin ceea eu sunt, azi este o certidune a realităţii, pe care nici viitorul, dintotdeauna înainte-mergător, mai trăitor decât orice trecut, oricât de apropiat, nici prezentul care se va şti făptuitor şi împlinitor, cu atît mai puţin trecutul, nu o poate contesta, acum sau cândva, mai târziu. Aceasta-i sabia care se arată celor care, credincioşi doar în ceea ce există, cuţitul îl ridică spre cei ce cred în ceea ce va urma să existe, la fel de mult, şi chiar mai mult decât în ceea ce există, a certitudinii certe. Şi semn al puterii ce o au cei ce pot să vadă ziua de mâine ca azi, urmat de un continuu azi. Impins spre mai departe de gândul de ieri, azi despre certitudinile ce vom fi, dincolo de ceea ce azi este distanţă şi nevăzutul în sens real, pot să-ţi spun despre ceea ce vom fi, spunându-ţi că ne vom fi, de ceea ce vor fi faptele, spunându-ţi că faptele ne vor fi ştiute, ori neştiute, dar înţelese de toţi. Exişti, exist, şi certitudinea existenţialităţii a legat, prin primul cuvânt, parâma capetelor de pod pe care, şi de care, se vor prinde, timp de o viaţă întreagă, toate cuvintele în care ne vor regăsi şi ne vor regăsi, oamenii de azi, oamenii de mâine, chiar şi eternitatea...
Am început a mă gândi să-ţi scriu, neştiutori unul de celălalt, scriindu-ţi, m-am convins că existăm, cu certitudine, tu, eu... şi, mai mult ca niciodată, din întâmplarea rostirii cuvintelor, s-a lăsat înţeleasă certitudinea existenţei noastre. Eu, tu, şi, la fel, noi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu