vineri, 12 iulie 2013

Spre câmpul înflorit, tu, noi...

Ştiu, ştiu că aşa se va arăta, celor ce ne vor privi, începutul, ştiu că aşa vor crede că s-a început începutul, ştiu că, miraţi, nu doar ei, chiar şi cei care doar vor auzi, chiar şi cei care te cunosc, chiar şi cei care mă cunosc, vor pune întrebări chiar la fel, aproape aceleaşi, şi după ce răspunsuri vor auzi, fiind nevoiaşi în a crede, învrednicindu-se a căuta dedesubturi şi ascunzişuri, întâmplări doar în închipuirea lor întâmplate... Ţi-am spus deja câtă înţelegere vor avea cei din juru-ţi, deodată fiind în juru-ne...
Unii, întâmplarea o privesc, voind-o, împotriva cuiva, împotriva a ceva, greu pare a se crede în a fi pentru cineva, pentru ceva. E cel dintâi motiv, acesta, pentru care cei fără motiv de a-şi spune părerea, cei care trag cu urechea la ceea ce se povesteşte, cei care trăiesc trăind, în felul lor viaţa altora, te vor întreba despre dorinţele viitorului, şi cu părerea îşi vor da despre urmele trecutului, despre ceea ce vei fi, despre ceea ce am fost. Nici albul şi nici negrul nu va avea loc în vorbele lor, dar vorbindu-se de culori pe care greu le poţi privirii găsi, vei auzi şi tot vei auzi, ba chiar şi după ce apele se vor linişti şi, limpezi, ca pârâu, repede şi hotărât curgător, se vor aşeza să curgă firescul curs spre marele adevăr al realităţii lipsite de dubii şi semne de întrebare.
Câmpul cu flori, cel ce paşii ţi i-a îndrumat, revenind de cândva în gândurile tale, redând copilăria amintirii şi amintirle visului despre perechea nepereche, îndatorată, prin asemănare, îi eşti, aşa cum dator îi sunt prin dorinţa care nu poate fi nici stăvilită, nici împlinită, oricare ar fi fost stavilele ori împlinirile care ar fi dat-o deoparte, dându-i doar dreptul de a deveni regret, de a se pierde în deşertul în care se regăsesc îngropate, înainte de vreme, înainte de a fi ştiut vreodată fapta adevărată, multe suflete rătăcite şi deznădăjduite. Această îndatorare a ta şi această datorie a mea, mai presus de orice gând al oamenilor ce suntem noi, ori al celor ce, prin preajmă-ne, încă mai fac temenele rostului cumpărat prin concesii şi cedări de faţadă, au fost hotărâtoare în acceptarea a ceea ce este văzut, în felul în care este văzut şi a ceea ce este cunoscut, în felul în care doar de noi este cunoscut, altora greu de înţeles.
Ştiu încotro vrei să mergi, tot la fel de bine, dincolo de ceea ce prin cuvintele tale spui, sau chiar ai spus, şi ştiu unde îmi este de trebuinţă să ajung. După vorbele vremurilor şi ale lumii în care a fost dat să ne alegem timpul regăsirii, s-ar spune că înspre folos ne sunt drumurile şi cu folos se face drumul. N-am cum să spun că, deşi cuvântului acesta mare nu îi este pe de-a-ntregul luat înţelesul, nu ar fi chiar aşa, fie că e zis în înţelesul întreg, fie că numai în micimea înţelesului pe care oricine l-ar avea, priceput ori nepriceput în a desluşi taine, înţelesuri şi taine ale înţelesurilor. Doar gândul omului este cel care se-ndeamnă la fapte fără folos, luându-şi dreptul de a fi, totdeauna, şi cauză şi efect, ajungând până la a se nega pe sine, negându-şi începutul, când nu-şi are model şi nici motiv, păcătuind împotrivă-i şi împotriva omului când se macină în moara argumentelor şi contraargumentelor din trecut. Când mâna ţi-ai întins, spre a-mi prinde mâna, arătându-ţi dorinţa ajungerii la liman, gândul, luat cu alte idei, n-a mai avut timp să caute explicaţii. Şi, nu-i ceva nou, nu-i prima dată... Doar că acum viaţa şi moartea se îngrămădeau pe acelaşi taler, doar fapta mai putea să le facă să înţeleagă, să-şi regăsească viaţa timpul vieţii şi moartea să îşi aştepte timpul morţii!
Ştiu, ştiu că spre câmpul înflorit tu drum îţi cauţi, cutremurată însă de toate cele de până mai ieri, fără înţelesuri a ceea ce abia acum, simţi, şi de-aceea fără îndrăzneala pe care alţii o au în faţa a ceea ce se vede, căci de-ar fi să nu poată să vadă, îngroziţi de teamă ar fi şi care-încotro ascunzătoare şi-ar căuta. Dinspre lumea ta către lumea ta, tu, către mine, ai întins mâna ca semn şi pecete a dorinţei de a privi luminile din lumina nemărginirii în care şi minunile se întâmplă la fel de des cum nu se întâmplă în mărginirea pe care oamenii, cu ştiinţă şi bună-ştiinţă, şi-o fac şi ţin la ea, luând-o drept bogăţie, căci de adevărata bogăţie nu pot să mai ştie, orbiţi de cele învăţate pe dinafară, pe nevăzute.
Şi vin... vin... în faţa pasului meu îţi vreau pasul, ca să nu te mai îndoieşti că vreunul poate să-ţi fie greşit. Şi mai stau în urma ta ca să fii cea care simte că nici nu se clatină, că nici nu se cutremură pământul drumului spre mai departe. Dar sunt mereu lângă tine, mereu cu tine, mâna ta, care prinzându-mi mâna ca şi cum dintotdeauna i-a fost dat să o prindă, drumului îi este reper şi îi dă sens. Tu înainte pentru ca să pot opri ceea ce din urmă, după tine, poate chiar şi după mine, ar ca să te mai ţină de vorbă, în loc ţinându-te, ca să mai treacă timpul, ca apoi, grăbindu-te, să n-ai timp să priveşti cât de frumoase sunt florile ce înfloresc sub privirea ta. Ia-ţi în grijă doar privirea spre înainte, la toate celelalte, aşa cum se pare că începi să îţi aminteşti, am eu grijă... În spatele tău sunt ca, spre câmpul înflorit, drum mergând, să pot să-ţi văd, întru totul, frumuseţea şi pot să văd pasul tău bucurându-se.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: