joi, 25 iulie 2013

Vremea de-a trăi pe azi

Ca să fie adevărul, adevăr, şi ca să fie timpul, timp adevărat, ca ceea ce a fost să rămână ceea ce a fost şi ceea ce va fi să fie aşa cum este dat, ceea ce va fi, s-au rânduit întâmplările şi ni s-au dat toate motivele să facem ceea ce trebuie făcut, fiindcă altel nu s-ar fi făcut. Timpul şi-a făcut măsură pe măsura a ceea ce era dat să se facă, şi nu şi-a plecat urechea la vorbe spuse ori la simţirile care se lăsau simţite spre înainte înţelegerea celor ce vor urma.
Venise vremea, n-aveam de unde să ştim, cotrobăind cu mintea, cea care, prea plină de gânduri, alte gânduri născocea, lipsindu-se de toate învăţăturile şi toată învăţătura ce-i putea fi motiv de răbdare şi linişte, de s-ar fi vrut nepotrivnică ei, cea care îşi spunea că e nevolnică într-ale limpezirii. Ascuns de ochii tăi, ştiindu-te prea căutătoare spre cele ce vor urma, destinul, toate uşile deschise, sau pe cele care le puteai deschide sorţii, le-a închis, poduri fără motiv puse peste maluri de prăpăstii pe care încercasei a le trece le-a rupt, ape mari a făcut să se ridice pe nefireştile câmpuri ce se arătau drepte doar de jos de erau privite, cu nori negri a umplut cerul în preajma unor înălţimi de care nimeni nu auzise vreodată, doar că cineva, acelaşi care a aprins un foc mare, care să se arate ca stea, ţi le-a spus şi arătat că ar fi loc în care să ajungi, pe cei cu vorbe meşteşugite i-a făcut să tacă, lăsându-ţi doar alegerea de a te întoarce la tine şi a te privi în ochi, plină de speranţa celei dintâi alegeri, cea care fusese înainte chiar de alegerea vieţii ca singura cale spre degrabă înălţare şi întru totul împlinire.
Venise vremea, n-aveam de unde să ştim, cerându-i sufletului, cel care, alături de noi şi întru apărarea noastră stând, cel dintâi fusese prins în ghilotina vieţii şi de care, de multe ori am uitat să ne mai întrebăm, să nu se creadă pe el, cel care înainte le vede şi, cu totul, pe toate le cunoaşte, pentru ca noi să trecem, prin faţa vieţii, drept nemişcători, asemenea munţilor în faţa uraganului care se porneşte având motiv să se pornească, spre a fi curăţitor de vreascuri şi uscături fără sens, primejduind pădurile pline de viaţă. Ascuns de ochii mei, ştiindu-mă prea căutător de limitele prezentului, destinul, oricâte mi-a lăsat să văd, doar înţeles mi-a lăsat să am, pe atunci când motiv de înţelegere nu aveam, şi mi-a lăsat Cerurile deschise, ca să nu cumva să-ţi văd drumul venindu-ţi şi să pun pe fugă timpul, nefiind timpul întâmplării, zăgazurile apelor cele mari le-a cutremurat, ca să mă întreb încotro se va buluci lumea, înfricoşată, înainte de toate de vuietul apei, şi a nu-mi avea răgaz spre a-ţi auzi paşii trecând prin apele ce se luau la întrecere cu paşii tăi, grăbiţi de fierbinţeala ce ardea trecuturile, mi-a arătat cum bat vânturile care se chinuie, înnourând şi prăfuind orizonturile, din răsputeri, să ţină piept luminii stelelor care luminează drumurile drepte şi sufletele mari, spre bucuria celor care-şi pun cenuşa în cap, crezându-se prea strălucitori, pentru a mă trezi, dintr-odată, cuprins de dorul drumului spre mai departe, şi mai departe, prin măreţia simţirilor de neoprit.
Venită-i vremea, dar nu s-au sfârşit toate gândurile, cândva pornite, de cei gânditori la multe, dar la nimic folositoare, de a ne arăta fumuri peste deşerturi, pentru a nu ne crede privirilor adevărul din întâia vorbă rostită, de a ne întreba despre una, despre alta, ca şi cum ceea ce este nou nu poate fi nou ci doar un altceva, asemănător a ceea ce a mai fost, doar datorită faptului că altceva, pentru fiecare, la timpul lui a fost nou. Doar că tot el, destinul, ştiindu-se nemuritor din clipa în care a fost destin să fie, sorţii i-a tăiat avântul de a voi cărările umbrite de arşita soarelui ori ferite de gerul iernii în care pietrele se înmulţesc pentru a face drumuri trainice paşilor hotărâţi, trecând de-a dreptul, peste pustietăţi şi ape, peste câmpuri deschise până-n zarea cea văzută omului, peste munţii ce-şi ame-ninţă prăpastiile cu prăvălirea, spre a nu mai fi oamenilor înfricoşătoare, şi chiar pe noi, prin focuri ne-a trecut spre a ne şti focul ce-n noi arde, chiar cu timpul s-a învoit pentru a se opri când va trebui să se oprească, pentru a face întâia clipă trecut de neuitat, pământ roditor al seminţei ce-şi caută încolţirea şi ieşirea la lumină.
Au mai rămas clipe doar înaintea faptelor hotărâtoare şi de orice piedică dezlegătoare, la timpul care s-a strecurat printre degete, sau s-a ascuns după chipuri văzute şi nevăzute, spre a fi doar acel dintr-un început rostit, punând pecete pe încrederea în vorbele la întâmplare, care şi ele, asemenea întâmplărilor, doar se fac a nu-şi cunoaşte motivul rostirii, ori se dau pe mâna clipelor de odihnă a gândurilor, spre a scăpa în şoapte mai degrabă desluşite decât înţelese, pentru a prevesti şi, mai apoi, să se facă auzite şi de cei care nici nu voiau vreodată să le audă, şi de cei care nu aveau urechi să le audă, voind să vadă cu ochii privilor.
Azi încă trăim realitatea trecuturilor, până când, pierzându-şi cumpătul, trecutul aşa cum a fost el, se va voi să se odihnească, lăsând pe mâine prezentului, care nemaivoindu-şi împotriviri, se va continua într-un alt mâine al aceluiaşi prezent, cu dorul eternităţii.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: