Mireasă, în lumina zorilor

Dinspre soare-răsăre, pentru că soare răsărind viitorului eşti, drum baţi, despărţind în două ape şi munţilor dându-le poruncă să-şi lase crestele, spre cerul senin, privitoare. Ca mireasă, din ceruri coborâtă eşti, căci timpurile de schimbare, repede trecând, timp nu ţi-au dat să mai poţi schimba ceva, să laşi timp de aşţeptare celor ce nu pot să se vadă schimbaţi şi, asemenea lor, pe alţii să-i creadă schimbaţi, să-ţi mai laşi timp de întrebări, după atâtea treceri de vremuri întrebătoare, despre acea zi de mâine pe care ţi-o credeai, voind-o, târzie şi de un alt fel decât ai purtat-o, peste cumpeni de ani şi semne în calendare, de la începuturi, asemenea începuturilor începuturilor ce, chiar şi în ceţile nopţilor de întuneric, tot şi-au lăsat, sclipind în jurul tău, însemnele amintirii.

Dinspre soare-răsare, ca să poţi readuce vieţii soarele ce unii-l văd, alţii-l întrezăresc, iar alţii-l numesc aşa doar ca să dea cuvintelor credibilitatea de ei pierdută, priveşti spre soare apune, ştiind şi tu, aşa cum şi eu ştiu, că apusul, pentru cei mai mulţi, este doar răspunsul la dorinţa ce unii şi-o au, temători de a recunoaşte neputinţa de a merge mai departe, de a merge până la capăt. Găsindu-mă privind zorii, privind în ochi soarele şi câutând înţelesul primelor raze, piezişe, ce, dinspre apus spre răsărit trecând, măsoară umbrele, ca să poată să se ştie care sunt umbre fireşti şi care sunt umbre rătăcite, rămase de noapte, uitate la porţile închise ale Cerurilor pline de bucuria adevărurilor şi Adâncimilor înfricoşate că orice adevăr dă numele cel adevărat minciunii, cea pe care ele o arată tuturor ca adevăr al clipei, motivul pentru care, de multe ori, braţele ţi le deschizi, voind să alergi, timp să nu se mai treacă în zadar, spre soare apune, pentru a trăi miezul zilei care, dinspre răsărit spre apus mergând, nemuritor şi veşnic, de-a pururea, este.

Dinspre soare răsare, din noaptea plină de întunericul ce mi-a fost piatră de hotar, piatră de moară şi piatră de încercare, din întunericul nopţilor care, destul timp, te-a ţinut pe loc, ca dintr-o întâmplare, aşa cum fulgerele care-şi ştiu bine rostul dar de care oamenii, neştiindu-l, se tem, spre drumul tău mergând, în calea drumului meu, cunoscut de cândva, neştiut însă azi, înfricoşând tainele nopţilor fără vise, te-ai lăsat văzută coborând din Ceruri, aceeaşi cea de aici, alta fiind, cea care vei fi, în firescul ce-i este dat să-l trăiască acel care de întunericul nopţii nu se teme, ca şi acela care, cunoscând frigul şi nepătrunderea întunericului, de întuneric se vrea departe, călăuzindu-se după tăria pornirilor şi credinţa în asemănarea cu nepierirea şi neîngenuncherea în faţa ştreangurilor şi parâmelor de drum legătoare şi de destine vânzătoare.

Dinspre soare-răsare, ca nimic să nu se poată schimba şi nimic să nu mai stea în cale, ori să lase ca şi născocit de gânduri, ca să nu se afle de unde vine şi de cine e trimis, împotrivă-mi, ca să nu pot mai departe să merg, împotrivă-ţi, ca să nu poţi să ajungi mai devreme de a fi prea târziu, te-ai ivit, în clipe de zbatere şi căutare, ştiind rostul zădărniciei de care nu îţi este la îndemână să vorbeşti, aşa cum, cei necunoscători, ca mari cunoscători se arătă şi despre ea vorbesc, asemănând-o timpului în care nimic nu se face, lovind tocmai în cei de zădărnicie loviţi, nicidecum în cei ce zădărnicie potrivesc pe chipul şi mersul altora, ajutându-i să se laude pe sine, lor şi doar celor ce li se potrivesc cu totul, în fapte, în gânduri şi în rostuiri de întâmplări pe care nici Cerurile, de ar fi cumva ca cineva din Ceruri să fie dătător de puteri şi voie să se facă, nu le-ar putea pricepe absurdul, strigător şi el, ca absurd, la Ceruri, spre ajutor şi grabnică dezlegare.

Dinspre soare-răsăre, în clipă aproape ultimă, înainte ca vremurile de acum să-şi caute drum spre vremurile viitoare pe sub cerul prăbuşit peste întinsul necuprins al câmpiilor nestatorinice, mişcate de zbaterea vieţii devreme preschimbată în trecere peste prag neştiut şi nevăzut de nimeni altcineva, te-ai grăbit să fii văzută ca datul care se dă şi nu se ia, oricâţi s-ar învrednici să ghicească în stele sau în urmele paşilor, în trosnetul focului sau în clipocitul apelor de ploaie, ceea ce este ori ce va fi, cea care vieţii viaţă dăruieşte, puteri peste mărginiri redă şi nemărginirii îi stă în cale pentru a-şi avea focul vatră şi a nu se arde peste măsură. Şi bine ştiind, că totul este posibil, chiar şi imposibilui, tu care ca apa, dătătoare de viaţă, eşti, setei de viaţă prin drumul tău i-ai dat semn că îşi poate avea leac, acum şi pentru cât va fi să fie sete.

Dinspre soare-răsăre, dezlegătoare de piedici, spre a fi dezlegată de nerodire şi deznădejde, aşa cum doar puterea adevărului, bine şi repede, fără să se mai poată nerodirea întoarece, şi deznădejdea să îşi găsească loc de a se ascunde pentru a nu fi pe pustii alungată, mireasă, în lumina zorilor eşti, nevăzută de cei temători de lumină, doar ce cei privitori în lumină cunoscută, pentru ca ceasul care abia se abţine să dea de veste că va trezi chiar şi pe cei adormiţi, pentru a şti că eşti mireasă a iubirii şi a vieţii, fără îndoiala morţii. De-a pururea, altfel decât totul s-a arătat şi s-a crezut vreodată, altă dată... Lasă-te venită...