luni, 22 iulie 2013

După începuturi şi sfârşituri

Ceea ce încă nu este spus, se va face în curând ştiut, ceea ce nu este ştiut, va fi în curând cunoscut. Doar ceea ce a fost va rămâne timpurilor în care au fost trăite, nevoie având doar de liniştea care să nu le dea avânt a mai lua timp din timpurile prezentului, acum, când mai mult decât altădată, îmi cer mie, cele care doar acum mai sunt ale mele, îţi cer ţie, cele care doar acum mai sunt ale tale, libertatea de a se putea urni spre viitorul timpurilor noastre. Tocmai pentru a mă înţelege pe mine, cel al prezentului, tac şi te ascult povestindu-mi, şi-ţi vorbesc fără să te întreb de tăcerea ce te cuprinde, ştiindu-ţi căutarea de a-ţi fi înţeleasă, tu, cea a prezentului pe care ştii, fără să spui, temelia viitorului care, cu fiecare tăcere, definitiv, se aşează.
Începuturile se definesc prin ele însele, aşa cum sfârşiturile prin ele însele se fac venite şi se văd a fi fost. Nici un început nu este la fel ca un alt început, nici un sfârşit nu este la fel ca un alt sfârşit şi nici un început nu seamănă cu un sfârşit, cum nici un sfârşit nu se poate privi prin începutul prin care i-a fost dat să fie. Doar oamenii, încrezându-se în ei, asemenând totul cu ceea ce ei fac, a face ştiinţe, s-au grăbit, din a găsi şi începuturilor şi sfârşiturilor explicaţii, nevoind să accepte că motivele pot să pună în corzi prea multele dorinţe ale gândurilor care şi pe toate le văd reducându-se la ele, ele simţindu-se mai presus de orice, adevăr mai adevărat decât adevărul a tot cuprinzător.
Trecute sunt trecuturile şi s-au trăit în începuturi şi în sfârşituri, ca să-şi poată afla odihna şi liniştea pentru care s-au lăsat începute, fiecare aşa cum a trebuit să înceapă, chiar dacă unele au fost mai grăbite şi grăbite fiind, altele au lăsate să aştepte, chiar dacă unele erau să fie şi au fost, altele cerute au fost, s-au întâmplat, altele din dorinţe s-au pornit şi s-au arătat doar pentru a da înţelesul ce trebuia dat dorinţei, iar altele de cine trebuia ori de cine nu trebuia făcute să fie, cele cândva alese, fiind cele ce trebuiau, prin adevăr, să se împlinească, ori cele din alegeri ale timpurilor vieţii, ca plată, ca răsplată ori ca încercare, fiind cele de învăţare şi învăţătură a minţii, dar şi cele ce, ca alegere s-au arătat, de nebunia celor răi fiind gândite şi trimişe, prin cine ştie ce căi, în timpul drumurilor sau al somnului, când multe rămân nedesluşite. Şi s-au trecut, fiind acum neputincioase în a mai da binelui putere, şi, chiar dacă se zvârcolesc când pomenirea lor prin gânduri şi vorbe se face, nu au puterea de a-i cere gândului să se oprească, ştiindu-l şi pe el, de multe ori, neputincios, a se lepăda de cele fără de trebuinţă, ştiindu-l, uneori, leneş şi înfricoşat de cele ce, bogate în luminile înălţimilor fiind, crede că l-ar da de gol în nimicnicia sa, în mândria sa de a se şti lăudat ca singurul hotărâtor al drumurilor vieţii.
Ţie, acum, în aşteptare găsindu-te, pornită fiind pe drumul regăsirii înţelegirilor despre mersul lumii şi înţelesurilor despre rostul tău, al drumului tău de până acum şi de acum încolo, al faptelor şi al atâtor întâmplări care s-au lăsat de tine cunoscute, cu cele bune ori cu cele rele, împinsă de la spate de timpurile care vor să vină, dar se simt ţinute în loc, pentru a le da dreptul să-şi lase, asupră-ţi, toată bogăţia de măreţe făptuiri, despre ceea ce se ştie, pentru a-ţi aduce aminte, pentru a lăsa la o parte ceea ce alţii te-au făcut să crezi că e adevărat, îţi las câteva vorbe doar, ca să poţi să vezi, fiindcă tu poţi să vezi, ca mai multe să cunoşti, fiindcă tu poţi să cunoşti. Despre ceea ce se ştie, fiind de oamenii de acum şi de altădată trăite, îţi spun, tocmai pentru că acum multe ţi-au spus, unii ştiind că nu spun adevărul, alţii neştiind că nu spun adevărul, dar lăudându-se că mărturisitori ai adevărului sunt, tocmai pentru că acum, când lumea trăieşte într-un amestec pe care îl numeşte când credinţă, când cunoaştere, când cercetare ori, de către unii care au curajul de a fi demni, învăţare, se taie adevărul în bucăţi şi se foloseşte, de multe ori, nu pe de-a-ntregul, ci doar pe bucăţi, fiind ascuns cel care nu place şi aratat doar cel care se lasă primit cu plăcere de oricine nu stă să se întrebe dacă adevăr care nu se clatină este, când se aseamănă cu o frunză desprinsă din coroana unui copac şi aruncată sus, acolo unde poate sta în calea razelor soarelui, făcându-şi umbra mare, umbră pe care vântul, cel ce pe sus trecând, simţit nu se face, după cum îi e să bată, o mută, fără să fie ştiut motivul, de colo-colo. Şi, îţi spun, pentru că trăim în vremurile acestea în care oamenilor mai plăcut le este să plătească pentru a sta la umbra unei frunze aduse deasupra lor, decât să caute şi să meargă sub copacul din coroana căruia unii iau frunzele pe care le vând, numindu-le făcătoare de umbră binefăcătoare şi binecuvântată.
Multe sunt cele care ar trebui să fie oamenilor, în altfel decât le este acum, spus, ca să poată să le fie viaţa plină de bucurii şi lipsită de mâhniri şi zbateri. Însă nu se spune şi mulţi, prea mulţi, bat drumul spre a-şi face rău aşa cum ar trebui să-l bată spre a-şi face bine şi se întorc din drumul spre a-şi face bine aşa cum ar trebui să se întoarcă din drumul spre a-şi face rău, unii neştiind să deosebească răul de bine, ascultând vorbele celor buni de vorbe, lăsându-şi simţirile la o parte. Prea mulţi, prea mulţi se întrec a face înţelegeri noi, prea mulţi se numesc pe sine cunoscători şi fac praf şi pulbere, cu aceste cunoaşteri fără înţeles, sufletul celor care cred pe acei care le spun că le pot aduce binele fără ca ei să se pună a face cu ei vreo schimbare înspre bine.
La tine gândindu-mă, văzându-te pe pragul de trecere dinspre toate cele care sunt, întru totul, doar trecut, spre cele care vor să se ştie şi ele ale trecutului, şi, îmbulzindu-se înspre tine, te roagă ori te ceartă, pentru a te lăsa destinului ce-l ai hărăzit, fiind timpul ca el să-şi facă lucrarea pentru care tu eşti acum, aici, fiind timpul de a te lăsa curăţită de tot ceea ce a fost rău înspre tine aruncat, ori de fapte care înspre rău te-au dus, ori au deschis poarta celor ce bune nu ţi-au fost, acum când mâna, spre a te ajuta, destinul ţi-o întinde, când cei care în pază te ţin, ştiind ceea ce îţi este scris, aşa cum e dat, prin oameni lucrând, îţi spun şi eu, des-pre cum omul poate greşi, el însuşi împotriva sa, împotrivindu-se destinului, lăsându-se să fie fără credinţă, gonindu-se din faţa propriei sale lumini şi măreţii dumnezeieşti. Şi o face omul, ţinând aproape amintirile trăirilor neîmplinite, parcă dorindu-şi să se împlineacă acelea, dorindu-se întors cu faţa înspre acel timp, care, deşi pentru oricine, este mort, nu mai poate face nimic să fie nou, să nască împliniri, devreme ce nici când era trăit nu a putut să facă, pe lângă el lasă să treacă, sau nu dă voie să vină ceea ce este nou, ceea ce este curat şi neîntinat, ceea ce întâmplător, aşa cum e dat totul să vină când vine cu rost. O face lăsându-se convins de propria judecată, cea care-i dă curaj să ţină la acele amintiri, ca la o mare bogăţie, şi ea, la rândul ei, de mai marea ori mai mica întunecime ce sălăşluieşte în el, fiind sfătuită să nu lase a fi mergător hotărât spre mai departe. De-aceea se văd oameni care decad, deşi nici prin ceea ce sunt ori fac, nici prin ceea ce le este destinul, nu ar trebui să decadă, se văd oameni în suferinţă asemenea celor bolnavi, deşi nici o boală nu au, se văd oameni de care se agaţă cele rele şi, oricâte ştiu şi oricâte fapte bune fac, nu sunt deloc luminoşi, ba chiar trag pe alţii în întuneric, fiind pentru mulţi o primejdie, fiindcă sunt asemenea unei gropi săpate pentru a fi capcană şi acoperită cu brazde înierbate spre a semăna cu tot ceea ce face să nu se vadă că acolo ar fi o groapă.
El singur, omul, căutând în faptele trecutului, are tot atâta izbândă cât are cel ce caută acul în carul cu fân, pierzând clipe în care, de-ar fi să caute alt ac să-şi facă, şi treaba pentru care acul îi este de folos ar face-o, şi acul cel nou i-ar rămâne pentru când va mai avea nevoie. Şi caută, şi caută, şi când îl găseşte, dacă îi este dat să-l găsească, ori de nu-l găseşte şi se dezmeticeşte, văzând soarele că apune, de multe ori, pentru ce folos ar fi avut, nu mai are. În tot timpul n-a văzut altceva decât fânul care nu avea mare deosebire de la fir la fir, şi nimic nu a învăţat, şi nici la altceva, pentru mai târziu, gândul nu i-a stat. Şi aşa omul, gânditor la faptele trecutului, se trezeşte că-l prinde noaptea în deşertăciunea sufletului, şi mai multă mânie trăieşte şi, pe deasupra, ruşinea de el şi de semenii lui îl cuprinde, ajungând să se depărteze de ei şi de viaţa lui. Iar cel ce, înspre trecut, spre alt om îşi are gândul, de două ori se află în pierdere, căci doar el stă pe loc, celălalt mergând în drumul lui. Când bat clopotele de trezire, nu mânie, ci furie are în el, după ce a vărsat lacrimi şi s-a judecat, ori chiar s-a pedepsit pe el, crezând că celălalt îşi va întoarce drumul, însă îl găseşte departe, cu milă doar privindu-l, dar şi alt fel, după cum îi este aceluia firea.
Cu mai multă greutate şi cu mai mult rău se arată mereu întoarcerea în trecut la cei care au fost loviţi, pe la spate, ca întotdeauna, de cei care, pentru a-şi face bine lor, rău altora ştiu să facă. Acel rău oe care, fără de vina lor, îl poartă cu ei, şi mai tare îi fac să se agaţe de acele fapte ale trecutului pe care le văd ca fiind bune, negăsind că, de n-au fost făcute, cu oricâtă putere au ţinut să le facă, de păzitorii lor în duh, au fost sfătuiţi, şi nu le-au făcut tocmai pentru a nu da frâu pornirilor şi vieţii şa care fuseseră cândva, tocmiţi, de acei ce le le-au gândit răul, ori de-au fost făcute şi au urmat altă cale decât cea pe care o voiau, de aceeşi păzitori ori chiar de cei ce veghează, pentru toţi, a nu avea sorţi de izbândă cei care cu răutate şi cu desconsiderare privesc dumnezeiasca-i făptură, s-a îndreptat ceea ce era de îndreptat şi spre drumul cel adevărat al vieţii au fost împinşi, împotriva gândului lor, cel care pentru viaţa care se vede cu ochii are putere de a alege între bine şi rău, aşa cum are puterea să vadă şi trecutul, dar nu are putere să despartă răul de bine, pentru ceea ce ochii nu văd şi nici viitorul să îl prevadă, ca fiind ceea ce există şi prin ceea ce nu există, nu doar prin ceea ce există, doar prin ceea ce s-a arătat ca purtând semne ce pot fi aceleaşi totdeauna. Atunci cade omul la învoială cu cei care pretind a le da răspunsul bun, răspuns care ţine de destinul lor, la întrebările ce şi le au, la întrebările ce şi le pun, şi le lasă pe mâna lor, şi de la răspunsurile lor îşi fac motive de a plânge pe urmele paşilor care altfel se fac, şi îşi fac poveşti despre ceea ce în jurul lor se întâmplă.
Dacă te tot auzi vorbindu-ţi, dacă vorbele-ţi merg mai repede despre trecut decât despre prezent, ori mai repede vrei să te încrezi în faptele trecutului decât să crezi în faptele pe care le vei avea de făcut, ca să te ajuţi şi să-ţi ai împlinirile destinului în viaţa ta, ori dacă la alţii asta vezi, şi vezi pentru că poţi fi de ajutor în alinarea suferinţelor şi regăsirea drumului de împlinire, fă în aşa fel încât gândului să nu-i mai dai întâietate, întreabă-te, ca şi cum l-ai întreba despre motivele pentru care ţii morţiş să priveşti în jos, precum priveşte omul ruşinat. Simţindu-te aşa, reaminteşte-ţi că eşti ceea ce eşti tocmai pentru că ai reuşit să treci de acele clipe, fără să te laşi pierdută de tine, că aşa cum altă dată, după durere a venit bucuria, după tristeţe au venit clipe frumoase, şi lasă loc în sufletul tău încrederii în propria-ţi frumuseţe, omenească şi dumnezeiască, în aceeaşi măsură, şi nu te întoarce, nici cu spatele, nici în dungă, spre ceea ce, venind spre tine, îţi poate aduce scara pe care uşor să urci pentru a trece peste pragul cel înalt, îţi vine nu doar ca întrupare omenească ci sufleteşte, ca reazem, ca sprijin, ca orice altceva, în nevăzuta lume a simţirilor, ai nevoie pentru a se dezlega cele legate, a se desface cele pecetluite, a se lumina cele ţintuite în întuneric, a rodi ceea ce nu s-a vrut rodi, a fi ceea ce nu ai putut fi. Să nu uiţi să îţi aminteşti că, de fiecare dată când lucrare cerească pentru tine se face, nu prin tine se face, ci prin cel asemenea ţie, când ceea ce îţi este de trebuinţă pentru tine, cea care lumii te arăţi este, prin tine doar pentru ceea ce nu se vede altora se face, şi doar atunci când nimeni în preajmă nu-ţi este, ori pentru că tu eşti departe de lume, ori pentru că, de lângă tine, cei de lângă tine au fost alungaţi. Nu căuta să vezi de-i pom lăudat, fiindcă pomul rodeşte de-i prieşte locul şi nu poate să ştie nimeni, după roadele ce le-a avut, de va rodi la fel şi de roadele îi vor fi de folos, dacă mutat este din locul lui, ori de apa, care-l udă, o altă apă este, aşa cum nimeni nu poate să ştie dacă pomul cel puţin roditor, dintr-odată, apa cea care-i redă viaţă fiind cea potrivită, nu se face, peste noapte, degrabă şi mai mult roditor decât cei lăudaţi şi, dacă, din sămânţa roadelor lui, nu vor creşte pomi cu rod tot mai bogat. Mai degrabă să te ai in grijă să fii apă curată, limpede, limpezindu-ţi gândurile de toate cele ce, cândva, au reuşit sau au încercat, să ţi le murdărească, sau de singură, prin judecată de om, nu te-ai lăsat trasă şi atrasă de cei ce erau strălucitori în mască poleită şi ascunzătoare de cele rele, ca să ai bucuria rodului şi bucuria de a fi dătătoare de viaţă pomilor ce vor răsări din sămânţa rodului, fără altceva fiind nevoie a face, aşa spălându-se, mâlul care, dacă a fost limpede să nu fii, s-a lăsat jos, aşteptând, de va putea, să se ridice la vederea tuturor.
Rodnicia, trăinicia şi bucuria, oricui îi sunt date şi oricine ajunge să le aibă, unii mai devreme, alţii mai târziu, dacă nu şi le alungă singuri, dacă nu şi le primesc. Şi nu le primesc, când e să le primească, ori ajung să nu mai aibă timp pentru a le avea vieţii, nici cei care caută a afla când le vor primi şi cum vor fi faptele şi oamenii drumului spre viitor ori înspre eternitate. Atât i se cere omului, pentru a fi el însuşi, încredere, răbdare şi bunătate, pentru a nu ajunge la sfârşitul unei vieţi în care să nu aibă ce lăsa în urmă, şi abia atunci unii ajung să ştie de ce au fost atât de săraci într-ale împlinirii, atâr de săraci în bucurii ale sufletului, oricâte alte laude pentru cele văzute le-au fost aduse. Spune şi altora, ţine şi pentru tine, că înainte de pragurile înălţării, greutatea şi suferinţa tot mai greu îl încearcă pe om, tocmai pentru ca el să facă fapte, şi faptele să-l aducă, întâmplător, faţă în faţă cu adevărul, dar şi că, dacă i-a fost adus adevărul în cale, şi fuge de el, încrezându-se în cele foste alte fapte, pierderea-i mare.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: