sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Revelări în lumina relevatoare [1]

Oricâtă strădanie, cei ce vor să facă plăcut vederii ceea ce neplăcut vederii este, cei ce vor să facă a fi văzut curat ceea ce murdar este, ceea ce a fost murdărit ca fiind ceva ce n-a fost de murdărie atins, ceea ce nu este alb imaculat ca totdeauna fiind imaculat, ori ceea ce nu e alb, ba chiar e negru, ca fiind alb, oricât se vor acoperi urmele şi se vor spăla zidurile, când ziduri de case se vor vrea arătate, dacă se vor spăla rufele la vederea tuturor, când rufele sunt ca dovadă, sau dacă oamenii, împinşi în faţă, cât mai în faţă, sunt cei ce motivul strădaniei, tot rămâne, pe colţuri, în cute, ori în umbra privirilor, mai greu vederii tuturor, mai greu înţeles celor care se lasă orbiţi de strălucirea asemenea a ceva ce-i nouă a celei ce-i veche şi nu poate, nu mai poate fi nouă, cea mai de netăgăduit dovadă a adevărului, cel care nu poate şi fardat, ori schimbat, ori înlocuit, fiind pecetluit de trecerea timpului, cu toate cele ce se întâmplă în trecerea lui ireversibilă. Greu de crezut, greu de înţeles, greu de pus în limitele normalului pe care toţi îl caută şi îl definesc după percepţii proprii... Greu de acceptat când se pun limite şi bariere întregului...
Praf în ochi, dacă e nevoie, străduitorii spre a face plăcut vederii ceea ce vor ei, ori ceea ce sunt plătiţi să facă astfel, aruncă. Spre a avea folos, nu se lasă înduplecaţi de nimeni şi de nimic, iar dacă e nevoie, fără cruţare, lovesc. Lovesc ei când laţul se strânge în jurul lor dar, mai înainte de a se ajunge aproape de ei, înainte de a simţi arsura privirii ce-i face să nu mai poată deloc spori, prin cei tocmiţi, a sta de pază ori a le fi soldaţi, pentru a izgoni şi a goni, la început prin convingere înşelătoare, prin sprerietură, prin ciudate întâmplări şi, dacă nici aşa nu le este cu putinţă, prin lovitură dureroasă, prin boală de moarte grabnică dătătoare. Când nici astea toate nu reuşesc, platnicii ies la drumul mare şi calea o aţin, pentru fapte ce se lasă crezute frumoase, ori pentru tânguială, ori pentru forţare. Dar tot pentru a arunca praf, ori sare, în ochi, ies...
S-a-nceput, dintr-un gând al necugetării şi-al dorinţei de mai mult, din necunoaşterea altei bogăţii decât pe cea care are şi formă şi valoare, care să poată spori şi care aşa cum era să fie motiv de mândrie şi laudă. S-a început pentru a se rupe neam şi a se lega, spre a fi nefireşti drumuri, rânduite de firescul timpului şi vieţii. S-a început din jinduirea la mai mult decât ceea ce exista. Şi s-au făcut legături şi s-au făcut chipuri hâde, şi s-au îndreptat drumuri spre iubire de arginţii uşuraticei cale de pierzare şi decădere. Şi s-a însemnat cu semn la fluierul piciorului, înainte păşitor al drumurilor astfel croite, altfel, cele păşite întâi cu piciorul neînsemnat.
De mult mai devreme însă, dintr-un motiv ce doar venirea-l ştia cu adevărat, şi singurul care ar fi fost posibil, cel care întâmplare sortită nefacerii ar fi fost, de n-ar fi fost însemnarea spre mers nefiresc, din cealaltă parte, din partea care se credea şi încă se crede curată, cea însemnată cu semn de totală decădere, s-au pornit cele deschizătoare ale porţilor înspre adâncurile cele întunecate. Iar întâmplarea s-a întâmplat, fără de amintire, ca să fie mai greu de desluşit înţelesul, cel care, ascuns după omenesc nărav şi după omeneşti năzăriri ale minţii întunecate, a deschis uşa pe care oricare alte viforniţe, intrând, puteau să spulbere tot şi să mute din loc totul, chiar şi rostul, chiar şi destinul. Şi s-a deschis şi cum nimeni n-a ştiut să o închidă, întâmplarea fiind neştiută, a rămas deschisă şi tot deschisă e încă, oricâtă forţare de minte ar voi să o închidă, fiindcă, de dincolo de uşă, uşa care n-ar trebui să stea deschisă, să intre oricine, paznici zeloşi o tot deschid. Sunt zeloşi dar temători, când simt pericolul de a fi izgoniţi, de cei sortiţi prin destin, ajutor îşi cheamă şi, ajutaţi, lovesc. Iar când nu au de ce să se teamă, zidurile casei lovesc, în plină noapte, scenarii groteşti putând, prin ferestre, fi văzute, în plină zi, alte zugrăveli făcându-i, chemând la ospăţ tainic pe alţii ca ei, de prin orice cotlon, curat ori murdar, cunoscut ori necunoscut, ar veni aceştia. Ei sunt primii intraţi şi pe cei asemenea lor i-au ţinut ca soldaţi credincoşi, ştiindu-i tocmai pentru lucrare de dezdumnezeire trimişi.
Când e uşa deschisă şi bate vântul, ferestrele rezistă... dar când începe furtuna, unele dintre ele se deschid şi se sparg... când uraganul se porneşte, nu doar că sparge toate ferestrele, dar cu totul ia şi tocul lor, uşa, trântită în toate părţile nu mai poate să se închidă cum trebuie, frigul năvăleşte în casă iar pereţii încep să se crape. Gerul şi arşiţa macină, focul, de se vrea pentru a încălzi, se poate aprinde repede, dar repede se stinge, alteori mocneşte şi afumă, alteori arde ascuns în cenuşă, aşteptând să vină vremea în care poate să se adăpostească şi să nu îngheţe, cei ce o vor locui-o, timp cât va fi să o locuiască. Uşa fusese deschisă, în ea paznicii şi soldaţii îşi făceau de cap. Apoi, venind furtunile şi uraganele, ei, grabnic vestiţi, fiind bine ştiutori ai timpurilor cu furtuni şi uragane, adăpost îşi găseau... Casa se pustia şi nimeni nu o vedea ca bună pentru locuit mult timp. Poate doar ca adăpost de o noapte, pe timp de ploaie.
La prima furtună s-au mişcat ferestrele, nu atât de la vântul, încă neîndestulat de puterea căldurii de primăvară, dar destul cât să dea de veste paznicilor, încă ei singuri, destul de puternici, că vremea luptelor începe. Apoi, uşa s-a arătat deschisă, ca şi cum ar fi fost fără voie deschisă. Dar nu-i mai era voia ei, paznicii o voiseră de alţii deschisă, în felul în care de veste nu putea prinde nici chiar casa care se voia necălcată de cei ce nu-i erau pe plac. Ei, paznicii, făceau legea, şi, de câte ori uşa se deschidea, larg o deschideau. Nici casa măcar nu ştia, de n-ar fi văzut, de nu i s-ar fi spus, că pe uşă câte cineva intrase. Paznicii aveau grijă, nefiind dispuşi să se dea de gol, nici să fie cumva de cineva alungaţi, să ţină uşa deschisă, casei lăsându-i motive, care de care mai pe placul ei, de a crede că uşa este calea prin care îşi poate câştiga admiraţia, plăcerea sau poate şi mai uşor înfrumuseţată şi, dacă era cazul, reparată, de cei ce erau lăsaţi să-i treacă pragul. Şi nu-i mai păsa că toţi intrau, cuvinte frumoase, până să plece spuneau, să revină promiteau, dar în spate altceva gândeau şi doar când îşi aveau motive să revină, reveneau. Şi, uneori, aşteptarea era lungă, fiindcă în altă parte le era gândul. Paznicii îşi ştiau împlinit rostul. Casa devenea din ce în ce mai rece, alungându-şi singură, ştiind că altfel nu vor fi bine, pe cei ce şi-ar fi vrut să locuiască în ea...
Alte şi alte furtuni şi adieri de vânt loveau pereţii casei. Mai loveau şi trăsnete, mai veneau şi hoţi căutându-i, pe la fereste, bogăţiile, care nu lipseau, ori lucruri de folosinţă. Pereţii se clatinau, stâlpii dădeau semne că prea multă greutate îi apasă, ori că sunt împinşi să cadă, pereţii erau loviţi cu pietre dar, ştiindu-se că ei făcuseră casa să fie aşa cum este, nicicui nu spuneau, doar câteodată spre a se lăsa la pământ căutau, simţind că se slăbesc, simţindu-se mai urâţiţi de fiecare bolovan sau piatră aruncată. Casei i-ar fi trebuit căldură, iar fi trebuit meşter priceput şi înţelegător, dar ea căuta poleiala, la se voia înălţată şi bine văzută. Uşa însă, deschisă stând, fără să poată să stea închisă cum se cade, nu mai asculta de nimic, nici de întrebări, nici de răspunsuri, nici de poveţe. Începuse să se creadă că ea poate fi singura în măsură să încălzească pe cei înfriguraţi, nebăgând de seamă că unii, care se plângeau de frig, erau prea înfierbântaţi, erau decăzuţi de propria mândrie. Paznicii deja puneau casei beţe-n roate de nu era de ei ascultătoare, punând foc pe lângă pereţii ce nu se vedeau şi nimeni nu-i putea cerceta de sunt cumva ei aprinşi, ori o pustiau şi o lăsau în adormire.
Un prim uragan, după atâtea cîteva furtuni, un perete a lovit cu furie. Şi l-a rupt de tot motivul ce-l avea, de perete şi stâlp al casei, făcându-l să se încline până aproape de pământul pe care, dacă-l atingea, pământ se făcea şi acolo rămânea. Uraganul şi paznicii ieşiţi din casă, şi soldaţii dezertori din alte armate, aciuiţi în ea, loviseră fără cruţare. Casa era vraişte, curtea casei la fel, pereţii trosneau de ger, fiindcă oricâtă arşită şi foc ar fi fost, n-ar fi putut să întreacă puterea frigului ce îngheţase fiecare loc al casei. Paznicii căutau soldaţi adevăraţi şi ieşiseră la drumul mare. Soldaţii dezertori căutau alte case, oricât de mici, chiar şi crăpături de ziduri, să-şi găsească loc de odihnă şi petreceri. Nici un adevăr nu mai era adevăr. Uşa se tot închidea şi deschidea, crezând că astfel poate să mai facă ceva să nu cadă cu totul casa. Paznicii o tot trînteau, supăraţi cumva şi ei pe uragan, nemaiavându-şi nici ei liniştea. Ei, din altă parte îşi voiau întăriri. Ei aveau ordinele lor clare...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: