Timpuri grăbite

În graba cea mai mare trăiesc acum. Pe de o parte încerc să domolesc această tentativă a timpului care parcă ar vrea să se sinucidă, pentru că sunt încă lucruri de îndreptat din vechea vreme, şi trebuie îndreptate în legile acelor vremuri, în care timpul nu poate fi negat, pe de altă parte l-aş îndemna să treacă mai repede decât vrea el, pentru că nu prea mai are rost. În prima formă ştiu că mult nu mai poate sta, că nu prea mult mai am de luptat cu el, cu spasmele lui sinucigaşe. Atunci va fi ziua unui prag peste care unele ape vor trece să curgă, limpezindu-se, înspre Cer, altele se vor opri, se vor întoarce să-şi găsească băltirea rău mirositoare şi grea privirilor,până înspre moarte.

În forma lui grăbită, şi pe care mi-o doresc şi eu grabnică, va mai sta pe aici, ca să poată cei ce mai au de făcut socoteli, de plătit, să-şi facă toate socotelile, să plătească, să-şi primească ce au de primit, să nu rămână datori, să nu aibă datornici. Dar mult nu mai are nici forma aceasta să trăiască, undeva la cam de şapte ori mai mult decât va mai fi simţită în existenţă prima formă. Atunci vor fi zilele în care doar apele luminoase se vor putea ridica peste cei ce vor privi cu nesaţ la Cerul care se va lumina, neputând aceia să-l atingă. De pragul acela se vor lovi şi apele vii care însă nu poartă în ele atâta putere care le-ar putea primeni, le-ar uşura şi le-ar elibera de toată povara timpului. În ele se va îneca timpul şi în ele va rămâne să mai poată fi găsit de vremurile viitoare.

Primul prag e la îndemâna oricui. E încă timp, cu rostul lui, cel care a fost şi până acum, să se cureţe apele. Şi e timp şi de îngropare pentru cei împovăraţi de neputinţa sau neştiinţa iertării răului şi tulburelii ce ia mistuit până ce s-au afundat cu totul în mlaştinile care le-au ieşit în cale. E destulă lumină să poată încă să vadă cât de mare şi de greu le-ar fi urcuşul ce îl au de făcut, dacă l-ar putea face, şi să se hotărască, fără să aibă îndoieli: înainte sau în jos...

E la îndemâna oricui şi este alegerea oricui. Orice apă se poate tulbura dacă vrea neapărat să se tulbure. Şi pentru această tulburare e timp, şi este timp destul pentru oricine are o bucurie înspre urâţenie şi mizerie, poate scormoni unghere ca să caute să o scoată la vedere. Şi o pot da şi altora, celor care vor să o primească. Dar, dacă o scot la vedere, n-o pot arunca altora decât ca să vadă cât este de mare, căci doar pe vrere se poate prinde, altfel tot dusul are şi întors.

Apele care vor trece pragul, nu se vor mai întoarce înspre mlăştinire, căci izul mlaştinilor nu mai poate fi, de ele, găsit. Ele se vor aduna, izvor cu izvor, pârâu cu pârâu, şi vor tăia drum şi trepte către Cer fluviului care va înconjura lumea, ca să prindă putere să se înalţe pe pragul al doilea, cel mai înalt şi mai luminat decât primul.

Al doilea prag nu mai e însă la îndemâna orişicui. Apele cele mici dar şi apele cele mari vor mişca umbrele şi se vor vrea trecute prin sitele modelelor de umbre. Vor trece unele prin site, şi se vor aşeza la baza pragului, în aşa fel ca deasupra să se aşeze acelea care nu s-au sfiit şi nu s-au lăsat privite de ochii sitelor, privind în sus, câutând înspre lumină şi luminându-se. Şi doar ele vor căpăta puterea şi tăria şi nădejdea că de-a pururi şi pentru vecie vor fi apă vie, dătătoare de viaţă trăitorilor vieţii. Şi ele doar, în cele trei zile, de se vor ridica pe prag, peste prag, şi, fără să-şi întoarcă privirea, vor trece în lumea care va învinge întunericul timpului. Abia acolo vor şti, şi abia atunci se va şti, câtă apă a rămas în băltire, câtă apă a rămas să cureţe lumea şi cât de puţină este adunată sub acoperişul Luminii. Şi atunci timpul de acum va da socoteală pentru rătăcirea sa şi pentru pierderea de vreme. De el nici măcar bălţile nu-şi vor mai aduce aminte, nici nevoie nu vor avea de el, pentru că ele nu vor mai curge niciodată, decât dacă, de sub acoperişul luminii, se va milostivi o picătură să cadă în ele şi să le facă să dea pe din afară. Altfel vor avea pentru totdeauna ochii îndreptaţi înspre adâncuri, ca să încerce să vadă dacă se vede ceva.

Sunt zile mari, zilele de prag, zilele în care se trece peste prag, se încearcă a se trece peste prag, ori se priveşte lug înspre el. Şi oamenii le ştiu, şi oamenii chiar le-ar putea înţelege rostul. Prima pe căldură, celelalte pe frig năucitor. Prima va începe la miezul nopţii, celelalte vor începe în zori. Prima va fi fără de ştire, prima şi ca zi în rânduiala trecerii timpului, aşa cum au hotărât-o oamenii ştiind lucrarea lui Dumnezeu pentru facerea lumii. Iar toate celelalte vor începe într-o zi mare în aceeaşi rânduială. Prima e mai mult legată de întuneric, următoarele doar de Lumină. Prima e fierbinte chiar de la început, că în foc de lupte se ard acum oamenii.

Oricum, timpurile sunt grăbite!