Iarăşi se adună nori deasupra cerului tău... Tu vezi furtuna care vine? Cât vor putea să se împotrivescă puhoaielor de apă bietele tale diguri de pământ pline de vizuini şi drumuri de fugă ale cârtiţelor ce, de prea multe ori, s-au plâns de putregaiurile prin care au trebuit să treacă spre a găsi bulgăre de pământ, cât de cât curat, în care să-şi aşeze culcuşul pentru o noapte şi apoi să plece simţind cutremurul fiecărei zile? Câte zile cu arşiţă ar trebui să înduri pentru a-ţi zvânta un petic de pământ adevărat, care să nu mai fie zdruncinat de rafale furtunilor?
O dorinţă ciudată, un îndemn ciudat s-a pus să-mi bântuie gândurile, făcându-mă să mă întreb de ce sa îţi mai scriu? De când, ultima dată, ţi-a fost dat să-mi priveşti privirea s-ar putea spune că nimic nu s-a întâmplat. Şi chiar aşa aş zice şi eu, şi chiar aşa ai spune şi tu, de nu m-ar contrazice ceasornicele ce se înfurie auzindu-mă, de nu te-ar contrazice umbra ta, auzindu-ţi vorbele pe care, spre propria-ţi împăcare, altora, le rosteşti şi văzându-te roşind, de ruşine, pe de o parte, şi de furie, pe de alta parte, ştiind şi văzând că nu poţi fi, aşa cum îţi doreşti, convingătoare.
Nu-mi este greu să spun ce am de spus, mi-e mai greu să scriu. N-aş fi vrut doar să mai ajung la a-ţi scrie, dar aşa fiind simţirea mă bucură, întâia oară, ceva ce nu am făcut. Ciudat, dar trebuie să mă bucur că nu am promis că nu îţi voi mai scrie. Dacă asta făceam, acum trebuia să mi se războiască între ele gândurile şi să stau, neputincios, să sufăr înfrângerea pe care ar fi fost să o aibă voinţa ori nevoinţa, dorinţa ori nedorinţa, sau poate pornirea ori împotrivirea, altfel spus, chiar întreaga mea existenţă.
Eu îmi amintesc multe, chiar mai multe decât aş vrea... Tu ce mai ştii despre tine? Câte întrebări ar trebui să îţi pui, câte vorbe de încurajare ar trebui să îţi spui, ca să nu te mai ascunzi sub umbrela speranţei că cele ce ţi le-ai pus în minte sunt un adevăr absolut şi nu o scornire a rătăcirii prin câmpuri plini de înţepătoarele nesăbuinţe şi de agăţătoarele nesocotiri ale cunoaşterii adevărului realităţii pe care te-ai făcut că nu o înţelegi, temându-te de a-ţi privi în ochi limitele? Acum, când tulburarea Cerurilor de deasupra ta se va dezlănţui fără putinţa de a i se găsi, de tine ori de oricine se va lăuda că poate să mai aibă un cuvânt de spus, despre tine, ţi se vor da, lăsându-se cunoscute, toate urmările acelor vremuri în care puteai fi nu oprelişte, cum ai fost, ci motivaţie de zbor, nu tăgăduitoare, aşa cum de multe ori te-ai arătat, ci izbăvitoare de trecuturi sărace ce-şi puteau trăi zilele din urmă. Tocmai de-atunci şi se trag rănile pe ca-re tăvălugul deznădejdii le-a găsit nevindecate şi le-a umplut cu tot ceea ce a fost nevoie să se întâmple şi furtuni şi cutremure şi dezastre. Eu îmi amintesc, tu ce mai ştii despre acele timpuri în care erai şi motiv, şi îndemn, şi unealtă şi armă de lovit pe la spate?
La timpul lor, faptele au otrăvit destine... Lângă tine au stat cei care s-au bucurat văzând otrava cum încerca să-şi arate colţii, cum îmi cobora puterea şi putinţa în groapa ce mi-o săpaseră alţii, chiar şi sub privirile mele, neştiutoare. Dar tot lângă tine, după ce o zvâcnire, ce nu ţinuse seama de spusele otrăvii că e fără putinţă, oricui, să o poată întoarce din drumu-i în care omora orice întâlnea în cale, a strigat de s-a auzit în Cerurile cele mai de sus, dar şi în fundul hăului plin de stihii, voinţa de a merge mai departe, au început să se gândească la groapa săpată cei ce o săpaseră, când tocmai tălpile lor s-au afundat în noroi şi picioarelor li s-a împuţinat pasul. Au înţeles ei că otrava fugise de mine şi se cuibărise în ei, că fusese făcută să nu se piardă de nu vine de hac unui cap, doar tu, încă puţin ştiutoare, nu ţi-a fost dat să înţelegi rostul împotrivitor al Cerurilor şi, ca să-ţi dovedeşti acea putere picurată de şoapte, zile în şir, în apa ce o beai însetată şi în pâinea de zi cu zi, urii i-ai devenit soră, crezând-o pe cuvânt.
Avânt de-ai putea să mai iei, n-ai să mai poţi... Şi n-ai să mai poţi nu pentru că n-ai putea, ci fiindcă nu ştii încotro o vei mai putea apuca-o. Nu poţi, e drept, spre sus, nu vrei, ştiu, în jos... În spate nu ai cum, în faţă e ceaţă de nici cu sabia n-o poţi tăia... Curajul acum îţi lipseşte, doar de-ai avea curaj ai lua-o la stânga ori la dreapta... După mine, aşa cum mă ştii, aş vrea să te apuci să urci. N-ar trebui să te temi, nu te aştept să-ţi spun, între două fulgere, ceea ce, ar fi să afli tu singură, fără spusele mele, urcând, cele toate ştiute şi toate văzute în Înălţimile spre care m-a împins zvâcnetul ţipător al suferinţei. Am urcat, mereu urc... De pe treptele urcării, fără să mai stau să număr zilele ce au trecut degeaba, te strig, chiar dacă greu auzi, vâjiindu-ţi, desupra, vântul ce scoate furtuna din bârlog. Pe treptele urcării-ţi scriu să citeşti cândva, când vei căpăta dreptul la o rază de lumină, spre a-ţi aminti, data viitoare, ori viaţa viitoare, că rosturile vorbelor, de nu-s ţinute aşa cum s-au lăsat spuse, îşi fac rost şi fac rost de timp destul ca să îşi facă singure dreptatea pe care le-ai furat-o, uitând de tine şi de ceea ce-ţi spusesei şi-mi spusesei că ai de făcut. Vine furtuna, păzeşte-ţi ultima picătură de suflet ce-şi mai are de grijă şieşi şi încă are, de tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu