vineri, 26 octombrie 2012

Înainte de plecare, vestitor [3]

Veneau pe faţă la el, veneau de oricâte ori se poticneau în mersul vieţii, veneau să-i lecuiască de boli, de năravuri, dar mai veneau, unii, care n-o duceau rău, dar îşi căutau drum şi casă în Ceruri. Când, pe obiceiul lor, îi aduceau laude, la lauda lor nu-şi apleca urechea, ştiind că e vorbă meşteşugită dar pe de-a-ntregul mincinoasă. Şi le spunea în faţă, aşa cum alţii n-ar fi făcut-o. N-o făceau oamenii nu din teamă, nu din ruşine, ci din plăcerea de a-şi auzi, despre sine, cuvinte frumoase. Şi-i învăţa pe oameni cum să se poarte, iar pe cei de aprope cum să arate oamenilor drumul spre Lumină şi Lumina pe care nu ochii o văd, doar sufletul o simte şi timpul vieţii fără de suferinţă se prelungeşte.
Din ce era avea înţeles şi înţelegere pentru toate. Întru făptuire om fiind, pe drumurile ce le făcuse de nimeni ştiut, adunase la un loc şi învăţăturile oamenilor. Doar fiindcă oamenilor li se spusese că unii sunt buni iar alţii răi, că unii sunt sus iar alţii jos, că unii ştiu iar alţii nu ştiu, despre cele de la oameni învăţate nu a spus de la cine şi unde s-au păstrat. Şi toate erau parte din Legea pe care venit era să o împlinească, de fiind nevoie chiar cu sabia cea care scoţând la iveală adevărul, oamenilor le lua calea de a se mai şti împreună, la un loc. De adunarea la un loc a celor asemenea se ştia de mult, dar când peste adevărul Legii venise legea oamenilor care-i obliga să stea împreună chiar dacă nu erau la nimic asemenea, cum să facă altfel? Când ajunseseră oamenii să trăiască, pe cât puteau, în desfrâul plăcerilor vieţii, căci li se spunea că doar una au, cum să nu le fie frică de pedeapsa pietrelor, a biciului sau a sabiei tăietoare de trup, cum să fie netemători? Uitaseră oamenii pilda vie a Proorocului pe care fiarele fioroase nu l-au atacat, nefiindu-i frică de ele, ştiindu-se mai presus de carnea pe care puteau să o sfâşie, iar ele nu s-au atins de născutul trup îndumnezeit încă o dată prin credinţă? Căci cu adevărat cred doar cei care ştiu, şi crezând ajung să cunoască. Iar oamenii credeau în frică şi ştiau frica, până şi de libertate se ascundeau să vorbească.
Şi-atunci, ca şi acum, minciuna schimba faţa şi viaţa oamenilor mai repede decât se bate din palme. Era plin de cei care se vindeau, omeneşte sau neomeneşte, pe lumină sau pe întuneric, pentru a-şi potoli foamea de avuţii, avuţii care, oricâte ar fi fost, mai mult s-ar fi dorit. Şi pe-atunci se ştiau reguli pe care fariseii le spuneau că sunt date de la Dumnezeu, dar erau poleieli ale miezului plin de întuneric. Ban la ban trage se spunea atunci, acum, ca să nu mai fie pe înţeles răul se spune că este Legea Atracţiei. Pentru ca cel ce este fără habar să nu îşi dea seama, vechii spuse Cine se aseamănă se adună i se zice acum Legea Rezonanţei. Din amândouă oamenii nu iau, nu luau, doar ce e bun, iau, luau, ceea ce le convine. Ca şi acum, şi atunci, se îmbălsămau vorbele pentru ca duhoarea adâncurilor întunecate să nu fie simţită. Sau se mânjeau cele bune să creadă toţi că nu-s deloc bune înţelesurile profunde. Chiar şi spusele Sale, abia rostite, erau de unii luate şi schimbate spre a fi bune pentru ei şi Lui împotrivă.
I-au spus Învăţător şi i-au spus şi în alte feluri. I-au spus Messia. Învăţător era prin ceea ce făcea, dar era mai mult decât atât. Nu era Messia, Messia nefiind al timpurilor de atunci. Dar El, oricum i s-ar fi spus, răspundea, căci la numele ce i-l dădeau oamenii stătea să cugete şi să facă faptele. Dar ştia că puţini din cei ce-I spuneau vorbe frumoase îl iubesc. Ştia că mulţi mai degrabă credeau că le poate face rău, după obiceiurile lumii, şi nu-şi arătau adevărata faţă. Şi ştia şi care din cei alaturi stăteau, cei ce singuri către el au venit, îl va vinde spre împlinirea dorinţei de avuţie. Ceea ce era cu adevărat nu El spunea oamenilor. Căci era născut şi nu făcut să fie ceea ce era.
Calea oamenilor era data, omenirea avea drumul ei. Dar nemulţumiţi de toate şi de orice, oamenii o luaseră pe cărări şi se afundaseră în întunericul cel mai negru. Dacă a spus oamenilor să nu se laude, când a trebuit să spună despre El, când pe El l-au întrebat ce este, şi le-a zis „Eu sunt Calea, Adevărul, Viaţa“, doar cei care n-aveau să se teamă de adevăr, i-au luat înţelesul din cuvinte. Oamenii însă, temându-se de Adevăr, auzind ceea ce spusese El că este, i-au aruncat lauda spre numele Său, şi aruncându-i lauda, i-au aruncat ceea ce ei aveau ca şi căpătâi: minciuna. Căci n-avea cum să vadă ei în el altceva, văzându-L om ca ei şi considerând că tot om este şi în trăiri, gânduri şi fapte.
Şi cei mai aprigi, şi cei dintâi la a pune paie pe focul orgoliilor erau cei care unul pe altul se făceau îndrumători şi mijlocitori între oameni şi Ceruri. Adevărul de-l ştiau îl ascunseră, dar cei mai mulţi făceau din toate pornirile lor adevăruri pe care le sfinţeau tot ei şi le cereau, celor ce-i numeai necunoscători şi neştiutori, să facă aşa precum le spun ei. Din lemn, dar mai ales din piatră, făcuseră locurile în care spuneau ei să vină oamenii şi să facă închinăciune şi să aducă legiutele date către Ceruri. Era în legea veche pomenit datul, şi spus oamenilor să-l facă pentru ca prin binele ce le este lor să facă şi altora bine. Dar aceşti făcuţi mijlocitori pentru ei ţineau totul şi alţii trăiau boala şi sărăcia fără să vină cineva să vadă de le poate bine, măcar o clipă, aduce.
Scrise sunt multe din cele atunci întâmplate, dar multe nu s-au ştiut când s-a scris despre El şi despre ele. Şi-au mai fost altele care, cu scop şi ţintă clară s-au pus să fie ascunse, de nimeni de s-ar putea ştiute. Apă la moară s-a dat celor care s-au înverşunat a pune vorbe şi fapte în spatele Său, spre a putea duce înspre oriunde, înspre nicăieri, la vremea când circul se ştia că va fi hrană pentru un suflet alungat şi înlocuit cu o stihie primenită în vorbe de duh, răstălmăcitoare de adevăr, încurcătoare de rost şi fugară de lege. Şi-aşa au rămas, chiar de atunci de aproape, doar puţine îndreptări ale lumii, dar multe încovoieli ale legii, rotunjite să nu se vadă strâmbătura.
Venise să mai arate oamenilor că nu le stă totul în putere. Fariseii şi alţi zişi îndumnezeiţi prin vrerea lor, prin făcute cu gândul şi cu vorba, din cuvinte ce li se dăduseră, a fi ştiute, nu din Ceruri ci din adâncurile înrobitoare, făceau şi desfăceau vieţi şi destine, sporeau ori dărâmau averi, sporeau ori distrugeau puteri, făceau ridicare în slăvi ori defăimare prin chiar cel ce trebuia ridicat ori defăimat. Iar oamenii, dorindu-şi destin fără griji, averi cât mai mari, puteri fără margini şi nume bun şi renume, chiar se încredeau în aceştia şi credeau că ei, prin ei, pot face orice. Venise El, care de toate putea să facă, să le arate oamenilor, şi oamenii să înţeleagă, tocmai acel adevăr, de la Primul Mare Preot coborât, apoi de la cel Mesager ce oricând putea urca spre a asculta spusa Cerurilor, că Cerurile, că Dumnezeu, lucrează prin oameni pentru oameni. Venise să arate minciuna ce li se da continuu ca hrană amăgitoare, că omul poate orice dacă vrea, chiar şi să se opună Cerurilor, ori că exista doar aleşi prin care oamenii pot fi ajutaţi.
Şi fariseii şi saducheii, ştiau că va veni, ştiau ce îi aşteaptă. Şi căutau scăpare fără să le spună şi altora că ei îşi caută scăpare. Erau fariseii plin de zel, arătând cu făţărnicie mare credinţă, spre a se şti în Ceruri şi a şti oamenii că ei mult se roagă şi mare sârg pun în rugăciune. Şi arătau postul că-l ţin, şi la toţi le spuneau că de făceau ca ei, Dumnezeu le va dărui loc de linişte în Ceruri. Când goniţi au fost, înainte de a se arăta El celui ce îl ştia cine este şi de la El aştepta să-i aibă mâna pe creştet pusă, s-au vrut a-şi spune altă viţă de neam. Atunci nu le-a curmat drumul, ştiind că spre el ducând gândul de pierzanie, pe ei şi pe cei ce-i vor urma, îi vor pierde faptele lor. Saducheii se temeau de El ştiind că prin El, viaţa de după moarte şi viaţa fără moarte nu vor mai putea-o ascunde, aşa cum de cateva veacuri o făceau.
Vin acum şi vă zic despre timpurile acelea. Multe le veţi putea afla căci scrise sunt, unele poate că nu le-a mai scris nimeni, nefiind atunci oamenilor de trebuinţă, unele, cum zis-am şi acum, cum zis-am de multe ori, oamenii le-au scos să nu fie ştiute de alţi oameni, să fie de interes lor, să nu se ştie, să aibă ei mai mult decât aveţi voi. Dar eu vă zic să cercetaţi nu o scrisă, nu o spusă, ci două şi după ce două veţi cerceta, căutaţi alte două. Şi niciodată să nu credeţi că este de ajuns. Nu căutaţi doar cuvinte frumoase, nu căutaţi lapte şi miere, ci căutaţi cuvântul adevărat, spus fără cruţarea minciunii, fără laude şi împodobituri care vă iau ochii. Fariseii şi-au schimbat doar numele şi faţa, dar au rămas să se împotrivească Legii şi au stricat şi mai mult rânduiala. Nu învăţaţi de la cărturarii ce vă fac citire din cărţi, învăţaţi de la cei care cuvintele şi simţirile lor vi le spun. Căci mai mult greşeşte cel care citeşte şi nu ţine minte decât acela care poate lega rânduri şi cuvinte spre a spune ceea ce are de spus.
Şi pentru că vremurile sunt la fel, stricarea lumii şi mai mare, vin să vă zic, cuvânt de luare aminte la tot ceea ce veţi fi atraşi să faceţi, crezând voi că aşa e dat să faceţi. Că s-au găsit mulţi să adune cuvintele ca şi cum ar avea un rost, dar ele rostul lumii şi rostul vostru îl strică. Vă tot aruncă în faţă libertatea, dar de fapt vă condamnă pe totdeauna la o sclavie pe care nu puteţi nici să vă gândiţi ce înseamnă, nicicum să o ştiţi. Ceea ce primiţi, ceea ce vă luaţi pe nedrept, va trebui să daţi înapoi. Şi dacă luând rostul altora îl stricaţi, şi dacă stricaţi rostul lumii, rostul Pământului ori rostul Cerurilor, nici nu vă puteţi să înţelegeţi de ce voi luaţi o picătură şi vi se cere înapoi un munte. Căci picătură doar voi credeţi că este, dar acea picătură se ia de la fiecare şi de la voi se va lua spre a o da înapoi fiecăruia!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: