Ne spunem cuvinte mari, cuvinte pe care le-am învăţat citite prin cărţi. Ne spunem cuvinte... mari...
Ne spunem cuvinte despre suflet, despre iubire, despre adevăr, despre unitate... Atâtea cuvinte frumoase ce nu ar avea de ce să nu fie crezute. Peste tot tronează cărţi cu titluri ce îndeamnă spre tot ce se aude în spusele multora. E vremea în care toţi au învăţat cuvintele şi este la modă să se spună aceste cuvinte. Cuvintele au ajuns o haină pe care tocmai cei mai mari mincinoşi o îmbracă spre a se arăta bine pentru a atrage pe cei care, în sinceritatea sufletului trăind, ajung înşelaţi.
Cuvintele înţelepţilor sunt bune de ţinut pe buze. Au valoare mare în timpurile de azi, dar nimeni nu dă un bănuţ pe ele, dacă e să ţină să le arate prin faptele celor ce ţin să spună tuturor, să le fluture în scrieri pe care să le poată împrăştia celor ce caută să-şi îndemne viaţa înspre mai bine, mai frumos. Se scriu cărţi, se scrie prin reviste, cuvintele sunt puse înşelător să arate că frumosul şi adevărul este carte de căpătâi.
Dar trăim în vremurile prezentului ca să ne fie arătat adevărul spuselor din începuturi, trăim vremurile în care oamenii se aseamănă mai degrabă cu animalele sălbatice, însetate de sângele semenilor. E atâta iubire în cuvinte, dar iubirea adevărată nu e de găsit. Fidelitatea a fost aruncată la gunoi punându-i în cârcă ideea co-dependenţei. Dragostea este delimitată de marginile patului, iar cuvântul dat se cere doar să fie respectat, uitându-se că şi ceea ce se spune trebuie respectat.
Se mai priveşte cineva pe el când îl priveşte pe cel din faţa lui? Se mai uită cineva spre propriile fapte când le judecă pe acelea pe care crede că le poate face altul? Mai are cineva în gând binele celorlalţi mai presus de răul lor, de care nu sunt ceilalţi vinovaţi? Mai e cineva care are treisteţe în suflet când aude că se luptă tatăl cu fiul, fraţii între ei, mama cu fiica? Câţi trec dincolo de a încerca să înţeleagă motivele înainte de a face ceva să oprească aceste lupte?
Ştim acum multe, avem cunoaştere despre multe, dar chiar şi dacă ştim tot am ajuns să ne privim unii pe alţii de după o linie de demarcaţie pe care mai tot timpul spunem că nu o punem, dar în aproape tot timpul există. În existenţa de oameni suntem separaţi de fluviul diferenţelor sociale şi materiale, prin care, fără să ni se ceară de cineva, împins este cel care este altfel, pe celălalt mal. Cuvintele se spun şi sunt frumoase, dar ascund realitatea faptelor. Şi ca şi cum asta nu e de ajuns, ducem fluviul despărţirii, tot atât de lat, şi pe razele luminii ce nu are de-a face cu cele ce aici sunt motive de a nu fi aproapre. Şi nici acolo aproape nu ne suntem. Ne mirăm că viciul, crima, distrugerea corpurilor şi a sufletelor domneşte fără limite, că familiile se împrăştie, şi căutăm motive în stânga, în dreapta, în mari aranjamente şi conspiraţii, dar în ceea ce facem nu vrem să căutăm, orbiţi de cuvintele învăţate ce le rostim şi ni le rostim ca să ştim că nu le-am uitat şi nu ne dăm vreodată de gol.
De-ar fi să nu fim aşa cum am ajuns să fim nu ne-ar fi nici haina, nici chipul, nici treapta socială, motiv de a ne lăsa de ceea ce, înainte de a fi în alţii sau dinspre alţii, e în noi, dezbinaţi şi slabi. Căci de-ar fi faptele precum vorbele, ne-am putea măcar în noi încrede spre a face ca lumea să aibă un nucleu puternic şi un catalizator de bunătate. Dar vorba zboară şi fapta ce rămâne, cu toate cuvintele frumoase şi înălţătoare spuse, trimite-n margine de lume sau chiar în moarte pe cei ce pe din afară se arată ca nedemni de ceea ce suntem noi, cei care ne aflăm, efemer, undeva, pe cei care au rămas în urma modernităţii. Noi, cei care dăm cu piciorul uităm însă că nici efemeră, nici modernă nu este credinţa, căci ea este perenă şi eternă. Şi uităm să ne întrebăm dacă nu cumva dăm cu piciorul, dând în ceilalţi, tocmai eternităţii noastre.
Atâtea mari cuvinte se aud şi se văd. Şi mă simt îndurerat că multe din ele sunt spuse sau scrise de unii ce, căutaţi în faptele prezentului, sunt imorali şi mincinoşi. Chiar se poate spune, dintre cei mari! Şi tocmai ei, imoralii, scriu cărţi despre iubire iar mincinoşii despre adevăr. Pe deasupra sunt mereu supăraţi că nu sunt văzuţi la adevărata valoare. Oare care valoare, a realităţii?
Sunt triste vremurile de azi când multele cuvinte nu ne învaţă mai mult decât să le rostim, căci sunt citite doar şi rar trăite. Sunt frumoase coperţile cărţilor, dar ascund în ele bucăţi de întuneric învelite în staniol. La vremurile noi, care vor fi oamenii noi? Noi, cei care faptele nu ni-s ca vorbele, ori ei care ne trag de lanţ cu prea-nfrumuseţatele lor cuvinte, spuse ca să fie priviţi ca salvatori? Iar cu vorbele puse în cărţi, cu cărţile ce se va întâmpla? Triste vremuri, tristă lume...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu