miercuri, 27 martie 2013

Timp de ierni

S-au dus, aşa cum s-au tot dus, iernile ce aveau rostul lor, de a încurca pe cei ce, privind în urmă, nu-şi vedeau umbra şi se credeau nicicând văzuţi în umbletul lor prin dedesubturile lumii, când îi legau picioarele de pragul caselor şi pregăteau pietrele de moară care să fie de folos ca stavilă puhoaielor răzmeriţite ori spre a le face de petrecanie de se vor răzmeţi. Acum nu mai e nici vara, vară, nici iarna, iarnă, acum totul e de-a valma, învămăşit e şi timpul cum şi oamenii sunt, cu prea multa lor nepăsare şi încăpăţânare de a se şti făuritori de vremuri şi destine.
Din viscol în arşiţă se trece aşa cum n-a fost şi nu e lăsat să fie, căci dintr-o moarte într-alta nimic nu se trece. Dar ni-i dat nouă să trecem prin ele ca răspuns al ordinei fireşti împotriva nefirescului pe care ni-l facem trai în rai. Căci doar dorinţe suntem şi de fapte nu ne mai pasă că nu sunt ceea ce vrem să fie. Mereu vrem pentru noi şi nimic nu dăm. Dăm ca să primim, nu mai ştim ce înseamnă a da şi ce înseamnă a dărui... Nimeni nu suflă o vorbă despre a se dărui...
Trecem dintr-o iarnă în altă iarnă, aşa cum trecem, trăind, din minciună în minciună. Nici de noi nu mai ştim mare lucru, ne înfuriem cumplit când auzim că vorbesc unii că n-am mai fi oameni ci simpli robi ai trecerii dintr-o zi într-alta cu gândul mereu la a aveam cât mai mult, oricum ar fi să fie primit, oricare ar fi motivul pentru care primim. Mai minţim o dorinţă, mai sărăcim o speranţă înrobindu-ne gândul, vorba, trupul şi sufletul aşteptând să primim o rază de lumină şi câteva picături de căldură care să ne amintească măcar de vară dacă nu şi de ceea ce ar trebui să fim, ceea ce credem că suntem, simţind iarna ce n-a uitat să treacă, doar că nu poate pleca pentru că nu se mai găseşte nici un alt anotimp care să ne mai vrea.
Nu mai este timp de nici o primăvară. Florile doar se mai chinuiesc să păstreze o tradiţie la care nu se mai găseşte, azi, în nimic, nici măcar în trăiri, rost. Mai sunt doar câteva poveşti care încep, ca orice poveste, cu a fost odată ca niciodată, lipsite şi ele de firescul că de n-ar fi. Iernăm într-o încăpăţânare de a ne arăta răutatea şi e tot mai limpede se vede că în noi loc numai de iarnă e. Şi Cerurile ne ascultă... şi primim ceea ce dorim.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: