Când norii se vor aduna în forme care de care mai ciudate, spre a umbri pământul şi a lăsa apele apele să nu se mai lase înfierbântate, multe focuri vor fi trecut peste pământuri şi puţini vor fi fost cei care au răzbit să fie trecuţi din-colo de mărginirile în care se vor fi adunaţi cei mai mulţi, spre a se uni în apărarea a ceea ce ştiau că le-ar fi de trebuinţă pentru timpuri gândite de ei ca viitoare, cu privirile lor, mereu îndreptate spre Pământ, şi, doar pentru a spune că văd şi altceva, înspre Cer. Începutul umbletului norilor, când se va arăta, va fi semnul că ceea ce trebuia cenuşă să fie, doar cenuşă este şi s-a început curăţarea pământurilor de ceea ce trebuia curăţat şi se va arde ceea ce doar ars fiind, pentru totdeauna ar putea să dispară şi să piară.
Şi vor venii norii şi nu vor mai fi să se vadă decât luminile fulgerelor care vor lăsa celor ce, scăpaţi de foc, se vor şti prin locuri pustii şi drumuri rupte. De văzut vor putea să le vadă doar acei care îşi vor fi deschis ochii după ce i-au închis de frica focului cel mare, ştiindu-se cândva prea mult uitătorii spre întunericuri ori chiar scrutători prin labirinte înfrigurate, colbuite ori prea mucegăite de vechimea tinei. Acei care se vor încăpăţâna să caute, şi sub întunericul norilor, aceleaşi cotloane în care şi-ar fi dorit ascunderea, fulgerele, coborându-se nevăzute printre păturile de nori, îi vor preschimba în arsură grea sau le vor arde fără milă ultimile priviri, ca astfel, fără de nici o urmă de vedere, să-şi caute ultima suflare.
Înainte de a se începe să se scurgă apele din cer şi să se înalţe apele din izvoare, vântul se va face vijelie şi, mai apoi, se va transforma în uragan. Cei ce nu s-au putut ţine precum stejarii câmpiilor sau brazii munţilor, cei care s-au aplecat ori s-au lăsat culcaţi la pământ, vor fi purtaţi spre nicăieri spre a se putea regăsi ori pentru a sta în calea apelor ce-i vor acoperi dintru începuturi. Iar cenuşa focurilor ce au ars se va împrăştia tocmai în calea apelor care nu se vor sfii să-i piardă urma şi consistenţa.
Apele se vor coborî fără de veste, peste toate, şi doar crestele cele înalte vor fi ferite de furia lor de a şterge tot ce ar putea pluti iarăşi între orizonturi fără motive, altul decât de a acoperi verdele ierburilor şi sufletul izvoarelor. Iar izvoarele, întâiele cele a căror apă neîncepută a fost furată, vor urca apele deasupra câmpurilor când acestea s-ar aştepta să fie spălate de apele coborâtoare şi nu şi de cele care, urcătoare, arată faţa mereu nevăzută a celor care şi-au oglindit, în miez de noapte, chipurile întunecate în ele, cu teama de a nu cumva, cineva, cândva, să aibă privirile îndreptate înspre ei. Chipurile lor se vor lăsa astfel văzute, chiar mai mult, cunoscute, de cei care au trecut de focuri şi au trecut de uragane, spre a şti de ce ploaia a fost dată spre a-i spăla de mâlul aruncat de cei care s-au învrednicit cu mâluirea lor şi pentru a-i spăla de amintirea celor care au avut nevrednica dorinţă de a preface frumuseţea în hidoşenie, înălţarea în coborâre sau, alteori inversul nemeritat. Doar că cei nemerituoşi nu vor mai avea cum să vadă, căci apele îi vor fi acoperit deja.
De cum se vor fi stins focurile, chiar şi când vor fi fost uraganele stăpânitoare, ori când ploile se vor fi crezut a fi stingătoare a oricărei lumini aprinse în pustietate, cei care trecuţi vor fi prin foc şi nu s-au clintit în rafalele vijelioase ale uraganelor, iar peste ape vor fi putut călca fără să aibă altceva decât tălpile, goale, ude, vor avea, spre a le fi de folos spre nerătăcire, luminările aprinse în timp neştiut, ca drum prin pustiul ţinut în întuneric în zilele de mare cecetare, mai apoi mai mare trecere. Şi prin frigul ce va urma ploii şi coborârii apelor în matca firească, vor merge, pe jos, drumul pe noul Pământ, înainte de ivirea noului Cer, spre cei care păzind Lumina călăuzitoare, de veghe schimbării vor fi stat, adunând aproape toată puţina nouă Lume ce va reclădi, altfel, cu pricepere, înţelegere şi înţelepciune, noua Omenire.
Călăuzitoare Lumină va fi mereu acolo unde se vor şti a exista altarele fără de idoli şi fără de cei ce vor veni chemaţi de reguli şi ordine înspre ele, chemaţi de rătăciţii stăpânitori de vorbe mincinoase, spuse în cuvinte mari, spre o înălţare de minte plăsmuită. Se vor fi tot timpul oamenilor de a se şti ca oameni renăscuţi precum pruncii, eliberaţi de legile ce au fost tălmăcite spre a avea motive de răstălmăcire. Acolo vor fi puţinii bărbaţi care vor şti să fie cei ce nu-şi mai preamăresc bărbăţia, femeile ce vor reda Dumnezeirii existenţa ca femeie şi copii ce vor aştepta venirea celor noi, fraţii ce-i vor avea de-a pururi şi pentru totdeauna. Printre ei, călăuzele vor fi asemenea celorlalţi, călăuzind mereu drumurile, fără a se mândri că sunt asemenea celor ce în Ceruri sălăşluiesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu