Vin, pe nesimţite, vremurile de care ţie îţi este teamă că vor veni, poate că vor veni prea repede, poate pentru că nu ştii la ce te poţi aştepta din partea lor, vremurile de care eu ştiu că nu-i scăpare. Sunt vremurile despre care, printre rânduri, ori printre gânduri s-au spus, s-au auzit şi chiar de mulţi au fost percepute, chiar înţelese, însă prea rar, de prea puţini, acceptate. Şi tot aşa, pe nesimţite, spre a nu se găsi cineva care să aibă iluzia găsirii a nu ştiu ce amănunt care să pună întoarcerea din drum sub semnul biruinţei, gândurile vor îngenunchea, spre totdeauna, în faţa zvâcnetului sufletui tău, prea mult încorsetat.
Indiferent câte se vor auzi, ori poate ţi se vor arăta, timpurile pariurilor pe rostul vieţii, s-au sinucis, convingându-se cu destulele argumente, date de miezul nopţii, ori de zorii de zi, convingând pe cei pe care i-ai furat mereu de privirii tale, că nu-s decât jocuri dinainte făcute, prin voie, dar nu de nevoie, pentru ca cineva să poată să râdă când vrea să râdă, asta crezând că este binele care oricui îi este necesar şi de mare folosinţă, ori că râsul este sănătos, fără a se ţine cont de când este el mai sănătos.
Rânduite sunt toate, ştii asta, la fel de bine cum şi eu ştiu, şi nu îţi este teamă, aşa cum unii ar putea să creadă. Poate ţi-au şi zis unii, pe drumurile tale, ori pe când priveai cerul înstelat, că vorbele au luat-o înaintea faptelor, că ceea ce ai spus prin fapte ai contrazis. Aş sta şi eu în cumpănă de ar fi să mă întreb de gândul ce ţi-a fost ieri, ce îţi este astăzi şi cel ce îţi va fi mâine, şi poate că, după lege omenească, ar trebui să îmi pun întrebări din care să curgă şi răspunsul de neîncredere şi uitare a unui drum ce sub răsărit de lună şi-a arătat măreţia ce oricând o poate avea. Doar că am uitat să fiu prieten cu neîncrederea...
Grea, mult prea grea, se aude prin spate vorbindu-se, va fi desprinderea ta de nişte realităţi pe care chiar tu le ademeneşti a-ţi fi alături, frunzărind cărţile care te învaţă cum e albul şi cum e negru, dar nici ele nu ştiu cum se vede albul când din spate se vede că este negru şi cum se vede albul dosit undeva spatele negrului. Şi chiar nefrunzărite, învăţăturile pe care alţii le-au avut ca mod al lor de-a recunoaşte ceva ce pentru a a fost binele, dacă nu a fost doar cruntă înşelare, nu te fac a cunoaşte tu faţa adevărată a ceea ce alegere spre trăire ţi-a fost, dacă vei fugi spre tainele gândului, voind să fugi de realitatea adevărului care nu se va mai vrea tocmit, când îndemnul faptei îţi va fi cutremurat de adierea unei suflări reci pe care, prin sita celor învăţate fiind trecută, în lumina altora e văzută.
Implacabil, şi doar spre mai departe şi spre totdeauna semn de ceea ce suntem, prin ceea ce eşti, va fi iureşul puhoiului făptuitor de azi mai greu crezute fapte, de mâine fără putinţă de tăgadă, căruia nu îi va putea fi nici ceva, nici cineva, stavilă. Lumini de îngeri te vor purta în braţe apoi, dându-ţi puterea de a schimba multele vorbe rele în mai multele vorbe bune, privirile dinspre răutate aruncate înspre priviri de mirare dar şi de bucurie, gânduri născătoare de abisuri în gânduri de înălţare, şi chiar, mai apoi, numele într-un altul care să rămână veacurilor ce vor veni. Împlinindu-te pe tine, îţi vei fi ţie şi vei fi celor pe care îi ştii ori nu îi ştii, izbăvire şi reper de întoarcere de pe drumuri pierzătoare de suflet şi făptură însufleţită. Şi chiar, pentru altcineva, drum de întoarcere dinspre moarte vei arăta.
Nu poţi încă să-ţi laşi ochii să privească zorii dimineţii fără a se îndurera şi a se dori curăţaţi de lacrimi... Nu ştii, dar vrei să ştii, de ce nopţile ţi se termină târziu şi ziua ce urmează dinspre tine ar trebui să înceapă abia când apusul şi-ar arăta semnele. Acum îţi este obişnuinţă, dar, pe fugă, te întrebi de-i chiar cu trebuinţă să cheltuieşti fără folos lumina zilei şi să arzi precum o lumânare spre a lumina întunericul nopţii... E arzătoare lumina zilei când porţi cu tine întunericul din trecutul altora ce, şapte hotare a trecut să te poată ajunge şi să fie, prin tine, biruinţă gândului şi faptei ce l-a trimis. Dar tu poţi să faci biruinţa ta să fie tăietoarea sforilor de care se agaţă spre a urca până în tăria Cerurilor. De-aceea Cerurile ţi-au cerut şi tu, ştiind că poţi fi biruitoare, să ne reîntâlnim ai venit, şi, cu puterea a ceea ce înseamnă împreunarea spre împreună, să păşim peste rugul încins ce şi s-a pus în cale, peste copcile de gheaţă ce mi s-au pus în drum, spre grădina cu lumină şi loc de odihnă şi bucurie. Aşa va rodi împreunarea nume sfânt.
Irealităţile de până mai ieri, fără a ţine cont de legile pe care oamenii, în frica ce i-a cuprins de ei înşişi, de faptele lor ce i-au îndepărtat de tot ceea ce este omenesc, de puterea lor din ce în ce mai mică în faţa propriilor porniri, se vor aşeza de-a lungul şi de-a latul, de-a latul şi de-a curmezişul drumurilor, spre a nu mai avea nimeni puterea de a se feri, să nu poată să le ignore, să nu poată să le contrazică, şi nici să poată să facă împotrivă-le. Şi se vor întâmpla visele în multe dintre faptele noastre, şi, la fel şi ale altora. Iar când visele vor fi la fel de reale precum faptele, nu se va mai încumeta nimeni să le dea alte înţelesuri, să le facă a fi pentru a încurca, fiindcă ele vor fi pe de-a-ntregul înţelese. Doar cei care şi-au făcut vise vor rămâne să caute timpul pierdut.
Atât de mică e lumea Pământului, că lumea Cerurilor o cuprinde dintr-o privire. Şi toate sunt dinainte cunoscute, aşa cum în Ceruri şi faptele şi urmările sunt cunoscute. Dar noi, aici, din frică de noi, ne-am făcut lege şi poruncă, şi ne-am făcut acoperişuri şi ascunzători care ne feresc de ochii oamenilor, dar nu de ochii lumii, nicidecum al Cerurilor. Mi-e dat să ştiu ceea ce va fi, doar timpul se mai încumetă să pună beţe în roate, ştiindu-se învins de eternitatea ce-l face doar un însemn al vremii de acum. Vuiesc vremurile venirea-ţi, lăsând timpul să se zbată în neputinţa de a mai putea despărţi nu trecutul de prezent ci prezentul de viitor. Va fi greu să renunţe la puterea-i de până acum şi îl vor apăra cu ură şi cu o nebunească pornire, de cei care îi preferă lui stăpânirea, ştiind că viitorul lor e plin de întunericul faptelor ascunse în trecut, voind să-şi aibă de la el clemenţă şi amânare a ceea ce oricum se va ivi luminii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu