Amprentele ordinii vechi sunt adânci şi pline de resursele transformării necesare. Sângele scurs din răni a făcut ca nici o fărâmă din praful ridicat din colbul drumurilor să nu se întâmple ca puroiul să cuprindă totul.
A curs sânge aşa cum au curs lacrimi. A picurat din fiecare tăietură, din fiecare înţepătură, precum picăturile ploilor torenţiale. Au îngheţat uneori înainte de a se fi îngheţat rănile, după care rănile necicatrizate, au îngheţat şi ele. Sângele n-a mai curs, durerea nu s-a mai simţit, anesteziată fiind de îngheţul necuprins.
Nu a prea mai venit căldura, şi rănile se păreau vindecate. La prima căldura însă, când dezgheţul a venit, rănile au început să doară, sângele să curgă. Îngheţul curăţise orice urmă de infecţie, orice urmă de puroi. Rana, redeschisă era însă curată, trebuia să se închidă.
Durerile cicatrizării au fost mari şi uneori dădea să se creadă că nu vindecarea doare, ci o altă rănire, o altă lovitură, o altă tăietură. S-a scurs şi sângele stricat de atâta îngheţ şi atâta stat în rană. Dar s-a scurs tot, s-a curăţat tot ce era de scurs, fiind tot timpul accelerat de căldura din interior, dar şi din exterior. Acum s-a văzut că a venit timpul de a se cicatriza, de a se vindeca, de a dispărea orice urmă de rană, orice urmă a loviturilor.
Sângele pierdut este acum refăcut. Sângele acum nu mai poate îngheţa. E căldură mare în interior, căldură mare în exterior. Sângele curge, inima bate, din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai repede. Nevoie nu mai este decât de a se stabiliza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu