Înainte de plecare, vestitor [6]

- continuare din Înainte de plecare, vestitor [5] -

Despre vremurile care au fost, aş putea mai multe să spun, din ştiinţa sau neştiinţa cărţilor adunate, dar mai degrabă din cele ce nu se ştiu, dar se cunosc. Şi dacă le-am scris am făcut-o doar pentru a reaminti că nimic nu este nou sub soare. Şi pentru că omul zilelor de azi nu acceptă decât prin exemple şi citate ale altora, căci el crede doar în cei din vechime, neaceptând că cineva de lângă el este mai mult decât el în orice alt domeniu, nu doar al lui. Nici asta nu-i ceva nou, dar e dus mai sus cât a fost vreodată.

De-ar fi timp, la poveste mi-aş da drumul şi la poveşti m-aş întinde. Dar timp nu-i şi vin vremuri pe care nici un om, nici o armată nu le vom mai ţine în frâu. Cele ce vor fi ale oamenilor se pot opri, se pot face mici şi cele ce sunt date de Cer, sau de Pământ, sau de Ape. Dar ceea ce doar în simţirea omului se face cunoscut, ceea ce omul va face, chiar împotrivă-i, nu se va putea de nimeni opri. Cel ce nu va putea să se mai vrea trăind, se va omorî fără să-i mai pese de nimic. Cei ce nu mai găsesc motive de a mai sta aproape, nu vor mai sta. Casele cele noi, fără de motiv lumesc, se vor dărâma, cuprinse de flăcări. Marginile drumurilor vor fi pline de maşini fără stăpân, unele doar din simplu motiv că nu vor mai porni la comanda celor ce le au. Şi multe vor fi curioase pentru omul care nu vrea să ştie că nu îi stă totul lui în putinţă.

Pe marginea prăpastiei e lumea! Adevăr vă spun că mai avem puţin! Mai este ultima sforţare, ultimul hei-rup! Lumea asta este din ce în ce mai greu de înţeles, oamenii se poartă din ce în ce mai absurd, absurditatea lumii este din ce în ce mai mare. Pe acolo unde nu îţi vine să crezi apar aspiratoarele de lumină, reptile veritabile, rămăşiţe a ceea ce a venit şi a nu s-a vrut plecat fără să-şi lase semne prin victime directe şi colaterale.

De vă spun de foc, de ape, de cutremure, voi veţi vrea să vedeţi flăcările, să vedeţi valurile, să cadă casele. Asta doar vi-i de crezare, căci voi nu prin suflet mai aveţi trăiri, ci prin ceea ce puneţi mâna şi prin ceea ce faceţi. Îl preţuiţi mai mult pe cel care-şi pierde zile şi nopţi gândind, decât pe acela care, dintr-o vorbă spusă în glumă, dând un înţeles pe care voi nu-l vreţi, că nu-i asemenea înţelesului vostru, vă despovărează de ceea ce nu puteţi să faceţi. Şi doar dacă cineva, cât mai mulţi să fie, spun ceva despre cineva, voi îi daţi crezare, ori dacă ceva, un aparat tot de oameni făcut, arată ceva, pe acela ce nu are nici aparate, ori nu e destul de lăudat, nu îl veţi crede. Vă duceţi mereu cu daruri la pomul lăudat doar, şi poamele lui spuneţi că sunt dulci chiar dacă vă lasă gura amară sau vă face gura pungă. Vă amintiţi de Dumnezeu de faţă cu alţii doar, şi aţi ajuns să-l plătiţi cu bani grei chiar şi pe Dumnezeu. Celor ce vă cer bani, le daţi, fără a cerceta dacă banii voştri nu ajung, prin ei, altora să facă rău, dar nu daţi nimic celui ce vă spune adevărul, ci doar vorbe urâte şi pietre, vorbindu-l de rău. Voi aveţi doar un adevăr de care nimeni nu trebuie să se atingă. Sunteţi Dumnezeu şi vă mâhniţi şi vă mâniaţi când daţi de greu şi Dumnezeu nu vă ajută.

Vă veţi spune că sunt bun ori că sunt rău. Că sunt, ori nu sunt, în toate minţile. O veţi face cum vi-i sufletul, gândind că aşa e bine. Şi nu e de mirare, şi nu vă voi spune vreodată că aveţi mai mare vinovăţie voi decât alţii. Vinovăţia este a lumii, a întregii lumi, iar ceea ce va urma, se datorează tuturor. Fiecăruia în parte se poate spune, şi e drept că aşa-i, dar fiecare este mai puţin vinovat, chiar şi pentru el decât toţi ceilalţi, care pentru el, sunt laolaltă. Asta însă-i nu-i perna moale pe care se poate dormi. Schimbarea şi salvarea doar fiecare, singur şi-o poate găsi. Nu pot să mint şi să dau de veste că milostivenie cerească se va coborî peste lume, lăsând-o să fie mergătoare pe acelaşi drum. Nici focul, nici apa, nici cutremurele, nici războirile nu o vor ocoli-o!

Să fiu bun, după măsura voastră, n-am să pot niciodată. Căci pentru voi bunătatea este a clipei, nu este totdeauna la fel. Voi vreţi să facă şi să spună omul cum vreţi voi, să nu aibă a spune ceva ce nu e asemenea vouă. Legaţi prietenii, de orice fel şi spuneţi cuvinte mari, dar mult nu vă ia să treceţi la judecata celui nou prieten şi să-l puneţi pe calapod. Vă uitaţi la chip şi mai puţin la minte, la suflet niciodată. Nu sunt bun când vă spun că nu mai aveţi fapte deloc pentru oameni, dacă o faptă faceţi vă cereţi plata, vă cereţi recompensa. Nu aşteptaţi răsplata, iar de câteodată aveţi această putere, tot de la om o vreţi. Dacă omul e jos sau mic, nu vă mai interesează de nici un fel, că nu mai ştiţi vorba veche ce spunea că o buturugă mică răstoarnă un car mare. Din faptele bune ce le puteţi face, afacere faceţi.

Uitat-au oamenii că la greu ar trebui să fie precum pumnul în frig când îşi strânge degetele ca să nu îngheţe nici unul! Ar trebui, dar acum degetul mare, e invidios pe inelar că poartă inel, pe cel arătător că poate indica o directie, pe cel mijlociu că e la mijloc... Celelate sunt invidioase din aceleaşi motive, dar şi pe cel mare că se poate opune... Doar cel mic e lăsat deoparte că n-ar avea însemnătate... Dar pumnul cu patru degete nu e pumn care să poată să nu îngheţe şi nici să fie ceea ce trebuie să fie, când e nevoie omul să se apere... Şi ar trebui să fie cu băgare de seamă ce înseamnă când arătătorul nu ştie singur să arate direcţia şi-şi vrea ca sprijin pe cel mic...

Ca să ştiu doar că-mi spuneţi că sunt bun, minţindu-vă, nu pot s-o fac. Nu vă voi avea prieteni, nici nu v-ar fi de folos minciuna bunătăţii mele. Mă apropii de plecarea, firească poate, poate nefirească şi, când mă voi întoarce, dacă din cauza mea ar fi cineva pe care să nu-l regăsesc, nu mi-aş ierta fapta. Eu vă spun, voi faceţi ce vreţi să faceţi. Eu vă rog să staţi o clipă să vă întrebaţi de-i bine ceea ce e acum cu voi. Vestea pe care v-o dau nu o înţelegeţi ca fapte ale oamenilor sau ca întâmplări coborâte din Ceruri ori urcate din adâncimile Pământului. Dar nu vă fie de împăcare gândul că nu se vor şi întâmpla, cu realitatea pe care voi o vedeţi ca singura cale a voastră de a pricepe şi de a înţelege. Orice din Ceruri poate deveni faptă pe Pământ, a-şa cum poate să nu devină faptă, dar în voi să se întâmple. Şi nu vă aplecaţi mereu urechea la proorocii mincinoşi care vă spun că ei ziua cu siguranţă o ştiu. Aceia care sunt atât de siguri nu urcă în Ceruri să vă dea veşti, dar cu siguranţă în adâncuri îşi găsesc puterea de a vă vorbi. Acea zi va exista, neştiută de nimeni ca zi, şi va fi o zi a fiecăruia. De va fi aceeaşi pentru toţi, ori de nu va fi aceeaşi pentru toţi, doar în Ceruri se va hotărî. Şi nu azi, mâine se ia hotărârea, ci atunci când toate se vor întâmpla de-a valma. Unii v-au minţit până acum şi tot mincinoşi fiind, acum fug de cele spuse şi caută să vorbească despre strămoşi. Aceia sunt cei ce-şi au trăirea în dedesubtul lumii şi de aceia şi de vorbele lor să vă feriţi cel mai tare. Căci ei vor de voi să se folosească şi să fie printre voi în ziua marii treceri, ca apoi să-şi facă iarăşi jocul. De-i veţi izgoni de lângă voi nu e păcat, păcat e să încălziţi şarpele la sân, căci el va muşca negreşit când va da de căldură.

E timpul deja de a căuta fiecare, degrabă, a ieşi din întuneric spre a se putea primi Lumina. Căci oricui îi este, doar de vrea, dată. Doar de vrea să o primească, de vrea să iasă din mersul întregii lumi pe calea răului, din cursa celor orbiţi, ce nu mai văd decât pofte şi plăceri, chiar dacă, pentru a le avea, plătesc cu lacrimi şi dureri. O lume în care s-au adus, de cei cărora doar de ei le pasă, muguri ai unor false, ori amestecate de nu se mai poate desluşi, credinţe, unde nişte ritualuri şi tradiţii, de multe ori neadevărate sau răstălmăcite, lasă deoparte veşnicia, ducându-l pe om în întunericul ştiinţei de-a exista doar o singură viaţă, aici, acum, şi nimic dincolo. Şi chiar ceea ce vrea dreaptă credinţă nu este deloc dreaptă, căci doar pe morţi i-a mai văzut ca sfinţi şi în icoane le-a pus chipul, spunându-le oamenilor că icoanele le sunt de folos şi ajutor. Şi rânduială lumească şi drepturi mai mari decât ale oamenilor şi-au cerut cei care s-au ajuns să fie mai mari între ei. Babilonul e peste tot şi este în toate. La vremea asta sună deja trâmbiţele în Ceruri, spre oameni pleacă solii sau de la oameni pleacă veşti cu despre fapte ce nu s-au auzit nici în cele mai negre timpuri ale omenirii. Acum chiar nimeni nu mai poate să spună că nu e vremea când fraţii sunt împotriva fraţilor, copiii împotriva părinţilor, părinţii împotriva copiilor, neamurile omeneşti se gândesc cum să le fie lor mai bine chiar dacă altor neamuri le fac mult rău, plăcerile trupeşti au înlocuit datul Cerurilor, dat cu binecuvântare omului spre a-i fi de folos şi bine în trăirea şi vieţuirea lui. Îmbuibaţii vorbesc cu milă prefăcută despre foamea oamenilor dar nu se opresc de a lua de la gura celor mai săraci şi mai lipsiţi de cele de trebuinţă, palate se ridică peste tot, dar cei mulţi îngheaţă pe unde apucă. Omul n-a fost lăsat, aşa cum nişte pripăşiţi ce gonesc după bani, spun, să fie înjosit de alt om, însă puţini mai ştiu ce înseamnă să fii drept. Iar minciuna este peste tot, cei mai mulţi o caută pentru ca să-şi justifice şi să justifice mârşăviile din gând, din vorbă sau din faptă.

Lumea arde, dar cine mai vrea să priceapă asta? Au cuprinso multe ispite, e o mare văpaie. Atunci când se aprinde un foc mare, nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt nevoiţi să aştepte o ploaie puternică, spre a-l stinge. Aşa şi pentru văpaia lumii, aprinsă prin faptele oamenilor... doar Cerurile mai pot fi ajutor.

Toată lumea se îndreaptă spre a ajunge un singur caz, o încurcătură generală. În toate casele este dezordine, toate satele, toate oraşele sunt în stricăciune. Situaţia a scăpat de sub control. Suferintele lumii sunt fără sfârşit. O descompunere generală, în familii, şi mici şi mari. În fiecare zi inimile se toacă. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de nelinişte, de divorţuri, de sărăcie, de boală, de accidente, de năravuri! Cămătarii noi iau totul!

Liniştea care se înstăpâneşte aduce mai multă nelinişte. Însă nu mulţi vor să ştie că se pregăteşte ceva. Zilele tuturor sunt foarte grele. A căzut multă cenuşă, zgură, nepăsare. E nevoie de mult suflet, ca ele să dispară. Însă mai toţi dorm în opinci. Trec anii... şi ce ani grei! Cazanul fierbe. Dacă cineva nu este puţin întărit, cum va putea oare înfrunta o situaţie şi mai grea? Dumnezeu nu i-a făcut pe oameni nepricopsiţi. Dacă se va face o zguduitură, câţi vor sta în picioare, câte case nu se vor dărâma?

Pregătiţi-vă, că în scurt timp o să vedeţi clocotul oalei care a fost pusă de mult la fiert. Acum şuieră... Şi să vă pregătiţi cât mai degrabă, cu cât mai multă tragere de inimă ca să puteţi înfrunta greutatea cea mare, vremurile cele de pe urmă. De două mii de ani ştia omul că trebuia să fie oricând gata! Nu este numai moartea năpraznică cea pe care va trebui înfruntată, ci sunt şi alte primejdii. De nu se va alunga aranjarea lumească, de nu va lucra mărimea de suflet, de nu va existe duh de jertfă, peste prag nu se va putea trece. Acum văd ceva care este aproape să se întâmple, mult nu se va mai amâna, poate doar amânări mici. Cine le face? Cum nu se ştie, cum nu se ştie la ce să se aştepte orice om, nevoie e, mai mult decât oricând, mai mult decât orice de a avea, fiecare pentru oricine, iubire adevărată, frăţească, nu mincinoasă.

Astăzi se trăiesc zilele Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva să fie prooroc pentru ca să înţeleagă asta. Lucrurile înaintează pas cu pas.

Pleacă mulţi dintre cei care erau aleşi să fie călăuze, pentru că oamenii nu ţin să meargă pe drumul de lumină, înspre lumină. Le le este mai dragă învăţătura eretică, le sunt mai dragi dezmăţurile şi banii, decât viaţa. Fără să fie împământenite, călăuzele se ridică şi pleacă fără veste. Ei au venit doar că trebuiau să le fie de folos oamenilor. De folos ar fi fost şi în Ceruri, dar grija celor ce ţin ca omul să rămână om a contat atunci când s-a hotărât să fie lumeşti făpturi, ca să aibă oamenii cu cine se întovărăşi la drumul greu ce va fi. Dacă încă vă mai pasă de sufletul vostru, căutaţi călăuzele, găsiţi-le şi faceţi ce e de făcut ca să fie şi ei copii de oameni, ca şi voi, pe acest Pământ. Că sunt bărbaţi, că sunt femei, luaţi aminte bine... dar să nu vă lăsaţi înşelaţi de cei care singuri se numesc călăuze. Aceia nu în Ceruri vă vor a vă duce!

- continuare în Înainte de plecare, vestitor [7] -

Scrisoare întru început

De-ar fi totul aşa cum era cândva, în lumea în care despre piedici doar în poveştile despre trecut se spuneau că au fost, azi ne-ar fi fost şi nouă, depărtările, amintire de poveste. În lumea în care rostul timpurilor s-au dezis de rostul locurilor, tot ceea ce e de făcut se face, nimic nu se amână, ba chiar se fac deodată şi împreună.

Acum, ştiind ce şi cum este aici, trăind în urzeala de gânduri a tuturor, mă apucă dorul de a fi ceea ce doar câţiva ştiu, de ce nu mă sfiesc să zăbovesc alături de trăirile celor ce n-au ştiut că a trăi este mai mult decât goana după ziua de mâine. Aici, reînvăţând că poveştile altor lumi, despre cum au rămas cei răi să se rătăcească, prin ei, de ei, spre a nu mai sta alături de cei ce-şi vedeau de drumul lor, ar fi trebuit să fie carte de căpătâi celor ce trăiesc acum, aici, şi noi împreună cu ei.

Şi tocmai acum, aici, în lumea şi în vremea în care josul e sus şi dosul e-n faţă, ne-am chemat să fim iarăşi trăitori începuturilor de după sfârşituri. Poate fiindcă ştim să domolim ape repezi şi să redăm strălucire celor tulburate... Sau poate că cineva trebuie să spună că nu e decât normal ca apele ce nu-şi mai încap în matcă să dea pe din afară. Şi că cele ce pleacă din matcă după ce-şi arată vijelia, se băltesc şi mor. Doar cele ce rămân cuminţi, şi curg în străvechea matcă, rămân vii şi, bogăţia pe care au împuţinat-o celelalte, o fac să fie iarăşi, cu totul, întreagă.

Puţini au fost cei care, ştiind ce vor avea aici de trăit, ar fi venit fără să le fie de mare nevoie, doar pentru a nu-i lăsa neştiutori pe cei doar câţiva ce nu se vor feri de a lua în piept greul urcuş spre puţinele creste luminate. Şi cum dat era ca să nu putem să fie aici unul fără să fie şi celălalt, am ajuns să fim străjerii timpului ce-şi duce acum traiul pe muchia cuţitului ce îl mărunţeşte fără milă.

Ne-am putea spune că nimeni nu ştie, că nimeni nu are de unde să ştie rostul ce-l avem. Mi-a fost pe de-a dreptul îndoită mirarea să aud spuse despre văzuţii nevăzuţi paşi pe care, ori eu, ori tu, i-am făcut, unul înspre celălalt. Cu un fel de sfială, cu bucurie ori cu tristeţe potrivnică, au început unii să vorbească. Eu i-am auzit... Dar am auzit şi că nu credeau ca tu să nu înţelegi că deja trebuiau să se întâmple rosturi... Nu mi-a fost greu să aud şi vorbe vesele ale câtorva, căutătoare de umbre sub adăpost, ce-şi spuneau că simt gustul dorinţelor pe care ţi le-au furat şi că adierea de vânt ce te poate mângâia nu-i decât suflarea lor, laolaltă.

Din vechile trăiri aş putea aduna amintiri ale bucuriei, dar n-au cum să se confunde cu realitatea conturată încă de ceea ce se spune, pe aici, că este viitorul. Pe unii miră hazardul a ceea ce spun, fac şi sunt eu, ba mai mult, pe la spate îmi pun însemn de pierdere pe totdeauna. Câteodată mă întreb şi eu de ce nu i-aş crede? Să nu crezi cuvântul mai multor oameni, pe aici este o nebunie. Să ai curaj, trăind în margine de lume, să priveşti spre deasupra ei, şi să mai ştii să că te trag în jos teribilităţile timpului trecut, este o stupizenie, spun cei care-şi numără deja zilele pe care le mai au de trăit. Ştiu că nu sunt singurul ce crede în nesfâşţit, dar ştiu că mulţi sunt doar cei care vorbesc de nesfârşit, căci faptele lor stau în limitele sfârşitului, încărcate de fatalitate.

Amintirile vin totuşi cu un rost al lor. Îţi recunosc paşii pe drum luminat. Atâţia sunt care îţi văd lumina, unii chiar spre tine vin şi spun asta, dar ei nu ştiu că drumu-ţi este luminat. Din depărtarea timpului de acum îi văd, şi nu mă pot bucura, pentru că ei laudă-ţi aduc ţie spre a te face mergătoare pe un alt drum, mai mult al lor, voindu-te spre a-l lumina. Nu mă bucur pentru că atât le-ai fi lor de trebuinţă, nevoind să te lase să îţi împlineşti menirea.

Te-a cuprins tristeţea, căreia îi dai acum un fel de înţeles. Nu aş vrea să dau eu crezare la ceea ce altfel văd. Asta-mi e tăcerea, nicidecum aşa cum şi-ar dori cine ştiu că-şi doreşte să fiu, spre tine, tăcut. Drumul tău e luminat, drumul prin lume acum însă stă să se prăbuşească. Deseori luminiş se vede golul, şi de crezi că e luminiş, de te uiţi în stânga ori în dreapta, cu liniştea dată de privirea-n fugă, întunericul îşi poate arăta colţii.

Înainte mergători e dat să fim, dar pentru a merge, noi, fiecare pe fiecare, să-l dezlege de cele cu care spre adâncuri deznădăjduitoare se trage şi se tot trage, vârtos. După străvechea poruncă, ce oamenii au numit-o Legea pământului, ne putem desţeleni întru totul. Şi paşii-ţi merg către clipa în care te vei hotărî să-ţi întorci privirea spre valea din care mă tot pornesc să urc crucea pe dealul ce numai eu nu-l numesc munte, chiar dacă văd stelele poposindu-i, mai mereu, pe vârf.

Stai în pas de cumpănă şi abia-ţi recunosc gândul ce te lasă pradă mai multor gânduri despre ceea ce a fost, despre ceea ce este dar, mai multe decât toate, despre ceea ce va fi. Nu îmi e uşor să-mi las spusele libere ca ele să îţi spună, cu sau fără argumente, că altfel trebuie toate făcute. Iar gândurile s-au abătut asupra ta spre a nu-ţi aminti că deja exist aproape de tine, doar la o vorbă depărtare. N-ar fi nicicum departele piedică să nu mai existe, de vorba ţi-ai lăsa-o să curgă. Dar gândurile încă nu-ţi dau libertatea de a trece dincolo de gardul ce ţi l-au înălţat.

Se spune despre mine că sunt complicat, tu spui despre tine, într-un alt mod privind, că eşti simplă. Aşa ai fost dintotdeauna, şi tot aşa mă ştiu dintotdeauna. Dar nu-i decât încărcătura timpurilor cărora tu le-ai spus, mai simplu şi mai frumos decât le-aş fi putut eu spune, ca fiind cele dintotdeauna. M-am întors pentru o viaţă din viitor şi-ai venit mai devreme, ca să ne putem întâlni aici, în acest acum al marii schimbări a tot şi a tuturor. Hai, lasă gândurile şi-ţi aminteşte de noi!

N-avem cum să coborâm, dacă nu ne uităm pe noi deznădejdii. Dar putem să ne zbatem mai mult, şi mai mult, de ne uităm unul pe altul departe. Şi de-ar fi să nu putem singuri nimic a face, împreună fiind, munţii ne-ar lăsa drumul liber, ori, peste prăpăstii de netrecut, ne-ar pune punţi. O punte de care şi tu, şi eu, acum avem mare nevoie.

Înainte de plecare, vestitor [5]

- continuare din Înainte de plecare, vestitor [4] -

Nou a fost dintotdeauna ceea ce urma să vină. Şi dintotdeauna de ceea ce urma i-a fost omului frică. Învăţat sau neînvăţat, gândind sau negândind, ştiindu-se cu neputinţă de a sta drept în faţa ispitelor, de a lua în piept greul, nefiind omorâtor de fiinţă, dar fiind ucigaş de suflete, dar şi doritor de lumeşti nelegiuite desfătări şi avuţii, frică îi era omului că nu va fi aşa cum el are vrerea. Şi uneori era atât de mare că voia să cerceteze şi să cunoască nu doar viitorul zilei de mâine, ci viitorul anilor, până la sfîrşitul zilelor. Crezând el că de le va şti, va putea să schimbe ceva, a tot căutat să înveţe alte învăţături, având speranţa că totuşi ceva din vechea şi întâia Lege, nu este chiar de neocolit. Iar cei ce s-au îmbăţoşat prin scrierile lor, i-au da omului speranţe deşarte, aruncându-l în pustietatea necredinţei în el, ca parte din întregul Cerurilor.

Dar îţi spun eu, omule, că nu ţi-ai dori să mai ştii de-ar fi să îţi fie dat să ştii. Nu ţi-ar fi nici de folos, nici spre linişte. Şi te-ai pierde de tine, şi te-ai pierde pe tine, că eşti fără de curaj, oricât ţi-ai tot spune ţie că eşti curajos, aşa cum eşti învăţat în cărţi. De-ai avea curaj, n-ai mai citi bazaconii prin stele, smintindu-te după vorba oricui. Şi nu ţi-ai mai cheltui agoniseala muncii să plăteşti pe cei ce-ţi împuiază capul cu cele de nefăcut. Îţi vor spune toţi de puterea gândului tău, dar e vreunul să-ţi spună că te poţi împuternici spre bine ori spre rău, după cum ţi-i sufletul? Îţi spun să-ţi ai înainte de toate grija înspre sufletul tău, abia mai apoi, de te vei simţi curat şi luminat, să cauţi a învăţa cum să te pui pe tine în faţa răului ce pe alţii îi doboară şi să îi îndrepţi şi pe ei de lumeşti sau sufleteşti boli. Te te vei gândi la bani, la faimă, la laudă, la orice folos, nici pe ei n-ai să-i vindeci, nici tu casă în Cer nu-ţi vei avea. Iar de curaj prin sforţarea gândului de-ţi vei face, ţi-ar fi curajul armă împotriva ta, dar inima ţi-ar crăpa când te vei crede stăpân cu totul pe tine.

Pe drum ce se-nfundă niciunde nu se-ajunge. Pe drum de pieire, uşor se merge. La învierea fiecărui om, după cum a făcut altădată, ştie ce-i va fi viaţa. Dar ascultând de cei care rostesc vorbele, ajunge să uite. Şi învăţând vorba, se sluţeşte omul. Iar când începe să înţeleagă cu totul înţelege spusele celorlalţi, începe să slăbească în credinţa ce şi-o avea în el. Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin credinţă, cei din vechime au dat buna lor mărturie, ştiind că prin credinţă s-au întemeiat veacurile din Cuvântul cel dintâi, de s-au făcut din nimic cele ce se văd. Învăţătorii cei noi, i-au alungat pe oameni din credinţă, spunându-le să ştie ca să poată să creadă, făcându-i să se creadă privitori spre Ce-ruri din sus în jos. Căci poate oare să ştie cel ce nu crede? La ce să se uite când întâia oară vede vârful muntelui? De nu crede că e înalt va voi să urce pe el, ori cumva se va gândi că-i asemenea unui bolovan pe care să-l strivească sub pasul său?

Chiar despre mine fac acum mărturie, chiar dacă ştiu că, după legile de la oamenii ce-au schimbat legea venite, cuvinte rele veţi spune! Dar chiar dacă eu mărturisesc despre mine însumi, mărturia Mea este adevărată, fiindcă ştiu de unde am ve-nit şi unde mă duc. Nimeni altcineva nu ştie cu adevărat de unde vin, nici unde mă duc. Am venit în această lume ca să dau mărturie pentru adevăr şi tocmai despre mine trebuie să mărturisesc întru început. Că şi drumul meu n-a fost aşa cum e acum, că şi eu m-am îndoit de cele ce credeam şi că am încercat învăţături pe care unii le ţin ca motiv de slavă şi mândrie. Şi despre ceea ce vorbesc ştiu, şi despre cele ce le spun cunosc. Auzitele nu le spun eu altora, le las celor ce mi le-au spus să le spună, fiindcă doar ei ştiu dacă sunt sau nu adevărate.

Dau azi credinţei înţeles tocmai pentru că ştiu că degeaba spuneam eu altceva. Nimic n-aş fi învăţat, nimic n-aş fi căutat, nimic n-aş fi cercetat, de nu aveam credinţa că voi putea să ştiu, că voi găsi, că voi descoperi ceva. Iar acel ceva nu venea din ceea ce eram, eu, omu, căci nimic nu fusesem, omeneşte vorbind. Fusesem copilul ce joaca o lăsase spre a descoperi ceea ce făcuseră cei mari, chiar dacă ei nu înţelegeau cum eu înţeleg făcutele lor. Iar mai apoi am cotrobăit prin cotloanele ştiinţei, ca să găsesc ceea ce ştiam că trebuie să găsesc. Şi-am zis că nu cred, dar cercetarea mai îndeaproape m-a dus înapoi la spusa mea, ca să nu mai am motiv să mă îndoiesc. De nu credeţi de toate câte le-am făcut, vă înţeleg, frică vă este că poate cineva să vă întreacă. Dar nu-mi stă gândul mie acolo, eu ştiu că dacă e dat să fac, fac, dacă nu e dat, nu fac. Şi pentru voi e la fel. Dacă eu nu reuşesc şi reuşiti voi, mă bucur că aşa vă este dat. Dacă eu reuşesc şi nu reuşiţi voi, nu vă întristaţi, nu pizmuiţi, fiecare are datul lui.

Şi pe cele ce noii învăţători, cei cu suflet de năpârcă, le spun către oameni, că sunt de folos şi trebuinţă, pentru cercetarea şi aflarea adevăratului viitor, a adevărului despre fapte, le-am încercat şi le-am făcut. Şi nu pot acum să nu mărturisesc păcatul de a avea încredere mai multă în ele decât în mine. Dar şi atunci, eu, cel ce-l numeau ei neştiutor, tot le spunea că uneltele lor nu lucrează singure, lucrează prin om şi prin mâna omului. Căci văzut-a cineva ace de ceasornic ce se mişcă fără să aibă în spate ceva care să tragă de ele? Şi cine poate să spună că atunci când vrea să afle ceva despre ceea ce va face, a rămas fără nici un gând până ce i-a venit răspunsul printr-un mesager ce s-a aşezat în vârf de ac? Sau chiar omul poate avea timp de pierdut să se caute prin buzunare pentru a căuta pe cel ce-i va spune dacă bolovanul ce se prăvale peste el îl va strivi sau nu? Şi, ca să fie mai bine crezuţi, spun unii că şi voia lui Dumnezeu poate să fie ştiută pe aceeaşi cale, prin acelaşi mesager.

Mărturie-mi sunt că mie mi-am greşit, uitând de mine şi de credinţa mea, şi de simţirea mea. Multe îmi sunt date să le ştiu vorbind decât făcând cele ce, de unii sau de alţii, sunt cunoaşteri vândute pe bani grei. Unde trebuie înfipte roţile ceasornicelor cele mici, doar cu ochiul ceasornicarul nu poate să vadă. Aşa să ştie şi omul. Că poate de-i trebuie să fie mai aproape, să vadă mai de aproape, ceva să folosească. Dar făcând asta, încrederea să nu fie în ceea ce îi este cu folos, ci în ceea ce este el şi ceea ce îi este dat lui.

Şi-am cercetat ca să cred şi să nu-mi spun mie, chiar dacă mă vor copleşi clevetitorii, că m-am pierdut de mine, că m-am pierdut de lume. Mai mulţi sau mai puţini, ca pentru fiecare, vor fi, şi-şi vor atrage răsplata minciunilor pe care, spre a fi ei lăudaţi, sau doar pentru a schimba rostul celor care, să-mi fie iertat, dar ca ei sunt, de-şi apleacă urechea spre ei. Am cunoscut, cercetând, că unul este adevărul şi tocmai fiind unul, mulţi îl vor făcut pierdut, ca să nu li se piardă lor puterea. Şi tocmai aceia despre care s-a spus că ştiau cu mult mai mult decât credeau, erau cu cea mai înaltă credinţă. Doar că oamenii vor o credinţă mare arătată, căci nu pot înţelege înalta credinţă.

S-ar vrea omul şi pe cal şi în căruţă. Şi se vrea pe cal spre a putea să vadă ce urmează a fi drumul, dar s-ar vrea să stea în căruţă comod, şi să poată dormi când vrea să doarmă. Dar de la Cer la Pământ este cale lungă, cum nu poate să fie hoţul popă şi n-ar trebui să fie popa hoţ. Căci celui ce îi este să facă drumul pe cal, totul va şti dinainte, dar uşor nu-i este. Cel ce vrea să îi fie uşor, nu-şi poate avea dinainte văzutul. Dar de ispită şi amăgire nicicând n-a scăpat omul. S-a ajuns acum, mai mult decât atunci, să se vrea ştiut viitorul şi n-au stat pe gânduri ispititorii să îi sporească omului dorinţa de a se minţi. Şi aşa unii s-au decăzut, stricându-se pe ei, stricând pe alţii, dar şi lăsând în suferinţă sau în moarte pe cei cărora le era dat să le fie de ajutor sau chiar salvatori. Acesta-i binele ce acum domneşte în lume, un bine dictat de gânduri, de mândrie şi de minciună. E binele celor ce azi azi iubesc şi ştiu ce trebuie să facă iar mâine întorc spatele şi pun tăcerea ca paravan pentru a nu recunoaşte că sunt plini de vorbe dar în fapte fug precum cel necurat când simte mirosul de tămâie.

- continuare în Înainte de plecare, vestitor [6] -

Clopotul ce doar se-aude

Când rosturile oamenilor stăteau sprijinite în vârf de sabie, cei care erau purtători de săbii nu îşi mai încăpeau în propriile poveşti despre viforul în care se pornise un dans al preumblării dinspre fiinţă spre nefiinţă. Găsind ca mai de preţ neputinţa de a trăi, plecându-şi urechea spre gloria efemeră a lăudatului după ce alţii erau învinşii, spunându-şi că e nobil de în nefiinţă duci pe alţii, chiar se arătau, şi cei mari, şi cei mici, dornici de războiri, dornici de înfruntări, dornici de moartea altora.

Între adevăr şi deznădejde, cei truditori pentru viaţă, stăteau ochi şi urechi spre a desluşi freamătul vântului de murmurul înrobitorilor. Şi mulţi erau cei ce veneau, dedaţi la a lua fără a da, sau chiar fără a cere. Până şi fiarele pădurilor se temeau de nebuneasca lor fugă de la venire, dar mai ales de la plecare. Nu stăteau niciodată mult, frică fiindu-le de cei ce coborau din creştetul munţilor spre a-i scurta de mâini, de picioare, sau de cap.

Din fuga nebună te-am prins atunci să te întreb de ce nici măcar bineţe nu dai, după obiceiul străbun. Ştiam ce îndeletnicire îţi făcusei, ştiai că pe tine te căutasem ca să te aduc acolo unde cândva fuseseră toate la locul lor şi tu le stricasei şi amuţiseră pentru totdeauna glasurile copiilor şi paşii lor mărunţi nu mai călcau iarba ce se bucura ştiindu-se de ei călcată. Pentru că tu oprisei timpul, te căutasem să-ţi arăt omenia străbună. Te-ai ascuns de-atâtea ori, şi te bucurai că mă vedeai trecând, dar simţeai ochii lupului în ceafa ta. Te vedeam în ascunzătoare, dar eu trebuia să te opresc pe pajiştea întrinsă, spre a vorbi fără ca ecoul să schimbe firea vorbelor. Ştiam că acolo unde noi ne închinam vei veni să te preamândreşti şi preamăreşti spre a pune în sânul copiilor frica şi într-al femeilor ruşinea.

Şi-ai venit, crezându-te ceea credeai că eşti. Şi-ţi rămăseseră faptele în urmă când te-ai pus pe fugă spre umbra pădurii. Spre umbră fugeai când ţi-ai simţit spatele tot una cu pământul şi ochii-ţi rămăseseră pironiţi în înaltul cerului. Nu credeai tu niciodată că un trăitor al acestor pământuri te poate ajunge pe jos, fiind mai iute decât falnicul tău cal adus din pustii. Şi, ca să ştii cât este el de falnic, te-am ridicat şi te-am lăsat să-l priveşti cum se duce spre libertate, pentru totdeauna, fără de tine. Pădurile noastre i-au fost casă până ce i-a fost să fie pe Pământ.

Omorâsei... tu credeai în moarte. Credeai că moartea îţi este dată spre a o împrăştia, spre a o face ştiută şi văzută şi n-aveai curajul de a muri tu. Totdeauna te-ai luptat purtând în tine spaima morţii. În văzul celor ruşinate de tine, în văzul celor înfricoşaţi de tine, luptai cu mine în disperarea dată de nesfârşitul luptei, cînd soarele apunea. Erai singur şi nu-ţi mai era vitejia decât o amintire. Mă priveai cu toată ura ce o aveai pentru tine, fiindu-ţi ura forţa de care avusesei nevoie în tot trecutul tău...

Eu credeam în viaţă şi nu să te omor vroiam. Şi-ai învăţat lecţia învingătorului când credeai că te vei scălda în propriu-ţi sânge, prins între vîrf de spadă şi pământ. Ţi-am lăsat viaţa tocmai că aşa era legea noastră, veche, mai veche decât trecutul tuturor neamurilor ce veniseră pe aici. Şi oaspete te-am ţinut, să înveţi să-ţi fie ruşine. Şi n-ai învăţat nimic... M-ai urât şi ura ţi-a fost drum spre moartea ce nu ţi-a mai fost vitejească, la puţin timp după ce te-am scos de pe pământul celor ce erau oameni, având trecut, şi în acel trecut fuseseră numiţi cei mai vechi şi drepţi dintre viteji.

* * * * * * *

Acelor timpuri datorie aveai. Şi mileniilor ce-au trecut te-ndatorasei. Ţi-a trebuit să treci prin porţi de foc, ţi-a trebuit să vezi cât de adânc e adâncul spre a ajunge, înainte de ziua marii treceri, să fim, acolo, unde era singurul prag de altar pe care, împreună să îl păşim. Doar acel pas, era pecetluire de împăcare. Acolo era înzidită amintirea zilei acelea, în care te-ai prins în hora urii împotrivă-mi. Acolo am fost, împreună, căci trebuia, peste cele două milenii să păşeşti şi să laşi spada războirii în faţa altarului, ca semn de împăcare cu pa-cea de care tu ai încă mare nevoie.

Ultimul ceas ce mai bate este ultima oră ce se trece. Clopotul ce doar se-aude te aşteaptă să te audă rostindu-ţi dorinţa de pace. Mai ai timp să alegi între înălţarea adevărată şi îngenuncherea definitivă. Eu ţi-aş spune Ridică-te, de-ar fi eu să-ţi pot dărui şi pacea şi-mpăcarea. Dar nu eu, ci Pământurile acestea îşi vor, de la tine, auzită rostirea dorinţei de întoarcere la viaţă. Eu sunt acelaşi pe care şi tu ai spus că-l ştii de-atunci! Încă ai timp...

Scrisoare înspre final [III]

Te vei întoarce... Eu ştiu, tu ştii, tu ştii chiar şi motivul pentru care o vei face... Puţini înţeleg, puţini cred că se mai poate. Într-atâţia ani petrecuţi pe aici, n-aş fi putut spune asta niciodată. După acele jaloane pe care le-am avut, şi încă, în multe alte fapte şi întâmplări, le mai am, nici măcar eu nu aş fi putut înţelege ceea ce acum afirm. Dar azi nu-mi mai caut înţelesuri. Tu, aşa cum eşti, aşa cum nu vrei să te ştiu, negând un întreg tot, dar nu re-negând, te-ai întrebat, te întrebi şi te tot întrebi, dacă ţi-aş mai lasă privirea să caute privirea mea. Ştii bine că mult mai multe simt, dar oare cum să nu simt gândul ce te apasă la ceas de seară, cel care îţi sparge visările în cioburi care prind a străluci şi îţi cuprinde mintea spre a o dezlega de coşmarurile care-ţi tot fură liniştea, liniştea pe care şi aşa o ai rar şi greu, oricât ai vândut chiar din sufletul tău, oricâte înţelegeri ai schimbat, pentru a ţi-o avea, pentru a-ţi fi redată... Chiar şi numele mi-l rosteşte gândul tău... îl aud, oricât de departe am fost împins să fiu de tine, oricât lăsatu-te-ai ascunsă, oricare s-a vrut să fie motivul pentru care binele a fost ticluit după importanţa îndelung cântărită.

Luminii nu te poţi ascunde... Aripile ţi s-au tăiat încă odată... De data asta ştreangul fricii ţi l-ai pus singură la gât, la porunca ce ţi s-a dat, pentru a face tuturor cunoscut că ai acceptat să-ţi îndrepţi ceea ce s-a văzut a fi greşit, prin cele ce ţi s-au spus să le faci. Şi te-ai mai ales şi cu o condamnare pe viaţă, pe toată viaţa asta, să faci ceea ce mi-ai spus că vrei să faci, că vei face... Ştiu, aşa cum îţi este de îmbălsămat destinul, cum îţi este de pitrocită simţirea, gândirea şi făptuirea, eşti pusă să spui “Nuuu!”... dar îmi ştii zâmbetul ce totdeauna l-ai văzut pe chipul meu de fiecare dată când una spuneai şi alta urma să faci... Şi ştii cum te arătai, ziceai, supărată că prea ştiam dinainte ceea ce va fi... Acelaşi zâmbet îl am şi acum, amintindu-mi viitorul. Şi-mi amintesc, ca şi cum acum ţi-aş spune, că am spus că totul este scris, că aşa e dat să fie...

O rânduire a trecuturilor nu moare, dacă nu se face să fie după cum a fost dată, dacă este oprită, prin alegere sau prin piedici, să se facă şi apoi să-şi plece ea singură din rostul ce-l avea. Vei reveni pentru tot timpul care a rămas, în ceea ce nu doar eu, nu doar tu, ci şi alţii îl vor numi timp al noii înţelegeri, vremuri ale împlinirii. Au vrut unii să fie mai târziu, în jug, pentru acest mai târziu, te-ai pus tu, pe foc ai acceptat să fie pus sufletul meu, tot pentru acest mai târziu, dar, aşa cum e vorba din trecuturi care nu se mai ştiu, mai bine mai târziu decât niciodată, zic eu, acceptând lovitura ca pe un bine şi nu ca pe un rău. Numai că toţi cei cu care ai stat la taină, când ei se puseseră împotrivă-mi, nu vor mai fi, or nimic nu vor mai fi, şi nimic nu vei mai putea să faci pentru a le uşura cazna prin care vor fi puşi să-şi plătească nimicnicia. Iar tu, prin revenire, vei plăti şi pentru nelegiuita minciună care a lăsat oameni, mai mult decât trebuia, să sufere din cauza altor neisprăviţi, asemenea celor ce au stat prin preajma-ţi.

Rostuite-s toate. Ceas de moarte vor trăi ei, flacără vie vom fi noi. Mirată eşti acum, de curajul ce îl am spre a spune asta, dar flacără te-ai mai văzut şi ştii cum şi când s-a aprins. Aşa se va întâmpla iarăşi când, reîntorcându-te cu faţa spre Lumină, vei înţelege că până şi pe cineva care trebuia să se întoarcă în Ceruri înger, l-a dus laşitatea ta spre întunecate adâncuri din care va trebui să lupte cu omeneştile slăbiciuni pentru a se mai putea ridica. Dacă nu ar fi fost pasu-ţi greşit, n-ar fi fost căsăpită de neputinţa ce i-a fost turnată în trăiri, de licoarea pe care trebuia să ştie că purta în ea gheaţa care să îi facă inima să nu se mai avânte spre calea ce ar fi avut-o. Vei plăti tu, cţnd, prin Lumina ce, redându-se ţie, te vei obliga să fii ceea ce acum încă ai fi în stare să spui că nu ai spus. Tu, acum chiar nu te mai poţi privi în oglindă. Dacă o mai faci, nu tu o faci, ci doar umbra ta, cea care vieţuieşte pe Pământ în locul tău, tu preferând umbrei tale să îi fii umbră...

E ştiut. Voi pleca în curând, mai devreme, cum poate nimeni nu se aşteaptă, în afară celor care aşteaptă asta de cum au aflat despre mine, şi tot ei îţi vor da vestea, cu bucurie, cu o bucurie pe care şi dacă te vrei preface a fi bucuroasă, tot nu o vei înţelege. Bucuria lor te va face să vezi ce semn poartă pe ei, să vezi neghiobia sufletelor lor. Şi tot bucuria lor va fi semnalul începutului sfârşitului tău printre ei şi a lor printre oameni. Te vei mira că nu au fost doar cei care erau în vorbele noastre, că unii din cei care îţi tot ziceau să-ţi iei zborul ţi-o spuneau doar ca tu să le vezi un gând bun către tine. Când nu erai de faţă, ştii tu de gândul le mai era la fel?

Treabă multă se face în juru-ţi. Trebăluiesc oamenii, cei care nu îşi lasă timpul să treacă, aşteptând o altă zi de mâine. Dar nu despre oameni îţi dau eu de ştire... A trebăluit şi trebăluieşte, şi va trebălui moartea prin jurul tău, având mult de furcă. Şi chiar acum, lângă tine, e cineva care ar fi gata să dea morţii trei nevinovaţi pentru ca, pe aici să-şi mai aibă rost de nevolnicii. Visele tale negre sunt de fapt zbaterile lui, rugăminţile lui, spre a nu-şi lăsa trecută în necunoaştere ceea ce a trăit în înţelegere cu răul cel mai rău, vânzător de fapte împotriva altora fiind. De nu se va lăsa dus spre necesara dezrobire, vor veni flăcările, din senin, şi vor cuprinde locul în care somn al sufletului duci şi tu, şi duceţi toţi. Şi altele se mai pot să vină, căci prea multe trebuie acolo arse şi spălate. De spălat vor fi oamenii cei ce vor spăla, dar de multe ori vor spăla cenuşa focurilor care din Ceruri vor veni să se aprindă, pentru a nu se putea stinge, aşa cum orice alt foc s-ar stinge.

Astfel e să fie. Vom fi iarăşi, vom fi pentru rostul dat nouă, chiar de noi. Ne-am legat spre totdeauna, iar legământul este nodul ce nu lasă nici una, nici alta dintre cele două părţi legate, să se depărteze. Nici una, nici alta dintre părţi nu poate să ajungă la el spre a-l dezlega. Chiar şi de-ar ajunge, să-l dezlege n-ar putea. E un nod atât de bine legat şi cu atâtea răsucituri, că nici nouă vieţi de-ar munci nouă oameni, nu l-ar putea desface. De-i tăiat el se aduce singur la ceea ce a fost, căci Lumină fiind, nici o sabie nu-l poate tăia. Spre a nu mai fi, trebuie topit în creuzetul trupurilor amândurora, prin faptele şi urmarea faptelor. Se poate fugi oricât, de dorinţele omeneşti, dar niciodată nu se poate fugi de destinul ce îşi are rădăcina prinsă în Cerurile cele mai înalte... E greu acum să accepţi, pentru că acum îţi este greu şi să te înţelegi pe tine, să-ţi înţelegi trecutul tău... E greu să crezi că te poate copleşi regretul când unii ţi-ar zice că trebuie să trăieşti bucurii şi, nevoind să crezi motivul, nici o bucurie nu poţi trăi.

Îţi dau veste, scriindu-ţi, dat fiind să rămână, prin cele scrise ca să înţeleagă atunci când se vor căuta înţelesuri. Vestit-am de multe ori şi n-am fost totdeauna plăcut, mai ales când nu a fost de bine, aşa cum cei vestiţi voiau să fie, pentru că, şi eu ştiu, pentru un om de azi, bine nu le părea a fi. Nici acum vestea mea nu va fi plăcută, dar acum din alte colţuri fiind privită vestea. Dar, mă ştii că altfel nu pot fi, nu pot să văd alb şi să spun că este negru, sau măcar gri, nu pot să văd negru şi, sperând că mă înşel, să spun că este alb... Aşa va fi, pentru că acum a venit vremea libertăţii. Iar libertatea e dar doar acelora care se ţin de cuvânt. Asta-i viaţa în care ne vom câştiga libertatea de a fi aproape. Ceea ce ne ţinea legaţi doar lăsând-o viitorimii nu va mai fi lanţul ce-l purtăm. Libertatea de acum nu este întru totul libertate, este o libertate de a zburda în lanţ... Putea fi până la timpul schimbării, încă poate fi. Şi-ar fi mai bine să fie! Viitorimea pentru libertatea vieţii... e un preţ binecuvântat de Ceruri şi de toţi cei prea Înalţi... De va fi mai apoi, va trebui să urci, alături de mine, trepte mari, chiar de vei obosi... Vei reveni, mă vei regăsi. Vom face drumul, tot cât a mai rămas, deloc puţin, împreună. Înpreună, în Legea nouă!

Înainte de plecare, vestitor [4]

- continuare din Înainte de plecare, vestitor [3] -

De-ar fi fost să se păstreze tot ceea ce fuseseră învăţaţi oamenii, lumea nu ar mai fi avut parte nici de suferinţă, nici de durere, nici de sărăcie, nici de foame, şi nici Pământul n-ar mai fi fost golit fără motiv, de tot ce avea şi omului i-ar fi fost necesar să facă ceea ce abia de acum încolo va putea să facă. Zice-vor unii că aşa trebuia să fie, că doar în apă mlăştinită nufărul înfloreşte, splendoarea florii este văzută. Şi vor zice tot ei că nu s-ar fi putut afla ce este bine de cineva ce n-a ştiut ce este rău, ori că nici un cuvânt nu s-ar fi alăturat altui cuvânt spre a înfrumuseţa, auzindu-le, sufletul. Dar eu spun, chiar dacă în faţă, sau în spate, îmi voi auzi numele pus lângă judecăţi de tot felul, nu mă voi grăbi să îi cred. Căci se va scurge timpul şi se va arăta vremea când lacrimile vor face tumbe şi se vor aşeza pe faţa celui care a spus ceea ce nu avea motiv să fie spus. Pe cei ce se vor grăbi să facă aşa cum alţii, altora, le-au pus masca propriei făpturi, îi voi lăsa să se grabească. Azi nu le-ar fi îndeajuns nici o eternitate pentru a înţelege ce alţii au timp să le arate.

Vă spun cât mai e timp să luaţi aminte, cât mai e timp să tăiaţi din rădăcină buruiana otrăvitoare cere, fără să o ştiţi, creşte chiar la picioarele voastre şi s-a ridicat, încolăcindu-vă. Mai e încă timp, şi chiar de-ar fi tot atât cât unei albine îi trebuie pentru a zbura din stup către prima floare, încă nu-i totul pierdut. Asemenea albinei care de nu zboară din stup nu-şi poate avea gând de a face miere, omul, de nu se învredniceşte a-şi face uitate nărăviri vechi, la rod, la spor, la viaţă veşnică aici şi în ceruri, nu se poate gândi.

În cărţi citiţi despre cele ce atunci s-au întâmplat. Citiţi să ştiţi şi citiţi să-i ştiţi pe cei care fac tălmăciri ori pe cei care fac răstălmăciri. Şi dacă luaţi bine aminte, pe cei care un alt adevăr vor să vă arate singuri nu îi veţi găsi, vor veni tot timpul cu oameni după ei, iar aceştia vă vor spune cât de mare este adevărul pe care, rătălmăcit vi-l dau vouă prin slova cărţii sau prin cuvântul rostit cu pompă şi evlavie mai mare decât a celor ce se roagă mereu pentru venirea binelui în lume. Căci, dintotdeauna, cărturari puţini au stat lângă cei care adevărul l-au rostit şi dreptatea au vrut să o arate oamenilor. Priviţi-i şi, înainte de a crede tot, amintiţi-vă de e, aşa cum spun, ceea ce dintotdeauna se ştie. Eu doar vă dau de veste că pe Pământ, sub soare, nou nu este nimic, că aşa cum a fost în vremea aceea, ba mai mult decât atunci, este şi acum.

Erau cărturarii plini de ifose şi se lăfăiau în laudele celor pe care îi puneau în scrieri spre a ştiuţi de cât mai mulţi. Şi, spre a fi ştiuţi şi de cei care vor fi să vină în vieţile viitoare, vorbeau despre ei cum că din Ceruri au neamul coborâtor şi de Ceruri lăsaţi să aibă ceea ce au şi să fie ceea ce sunt, să aibă drept asupra altora ca ei şi să fie stăpâni pe viaţa şi pe moartea altora ca ei. Şi nu se ruşinau nici a schimba adevărul trecutului în u-nul care să fie plin de fapte de laudă şi fapte făcătoare de dreptate, până şi moartea nevinaţilor copii cu neruşinare spusă a fi făcută cu vrere şi poruncă din Ceruri, spre a nu se face rău timpurilor în care ei trăiau. Cum şi atunci, ca şi acum, oamenii repede credeau pe cei despre care mulţi vorbeau şi le făceau plecăciuni, ajunseseră să fie mai repede ei crezuţi decât se avea încrederea în sine.

Erau şi se numeau cărturari, ei, cei ce se tot pomeneau unul pe altul, nu cumva să-i treacă vreunuia prin cap să nu-i vadă drumul greu şi anevoios, timpul pierdut în a-i citi pe alţii şi timpul pierdut de a lua de colo o idee, de dincolo o altă idee şi a încropi o scriere care să se încolăcească precum cuscuta pe prea încrezătoarea şi leneşa minte a omului care ia de adevăr fără cusur ceea ce se găseşte mai uşor şi mai la îndemână, scrierea care e lăudată de cei care au fost de alţii făcuţi ieşitori în faţa oamenilor sprei a le da, sau vinde, picături numărate din ceea ce au cunoscut sau din ceea ce ei cred că e cunoaştere de preţ.

La mare prietenie erau cărturarii cu fariseii, cei care de cărturari aveau nevoie pentru a le fi cunoscută legea lor, pierdută de Legea în care Pământul, lumea, viaţa se putea să existe. Ştiind legile firii umane, ştiind dorinţa omului de mărire şi mândrie, aţâţau focul nimicitor şi nimiccitor al cărturarilor, cu vorbe de mărire şi laudă. Şi aşa se ajunsese ca ei, tagmă lângă tagmă, să facă învoială şi împotrivire la tot ceea ce fusese cândva rost omenirii. Şi aşa se ajunsese ca stăpânitori şi biruitori vremelnici să fie rostiţi spre cinstire, alături de Ceruri şi să fie slăviţi asememea Cerurilor. Venise El, ştiind de unde şi de ce a venit şi găsise pe oameni în neştiinţă, duşi de fachiri pe post de cărturari, de nu se mai ştia cine, în Ceruri, le este de ajutor şi cine le este izbăvitor. Şi le spunea oamenilor că, după el, alţi fachiri se vor ridica la rang de duhovnici, spunând că în numele Cerurilor lucrează pentru oameni, şi vor arăta fapte şi vor spune vorbe, şi vor scrie cuvinte prin care iarăşi oamenii vor ajunge să ceară Dumnezeului cel Prea Înalt ajutor şi să caute izbăvire la Dumnezeu, că se vor închina iarăşi unor închipuite desene, zice-se, purtătoare de noroc, în numele Duhului Sfânt.

Cu acelaşi mare zel sunt în ziua de azi cărturari, pe oriunde se vrea mânată privirea, pe oriunde ajung paşii. Peste tot, pe tarabe, se găsesc scrieri, cu un noian de învăţături, care mai de care mai adunătoare de nemaiadunate idei, năucitoare şi născătoare de năluci. N-ar putea nimeni să desluşească babilonia unor principii călcate în picioare pentru a putea fi puse, sub aceleaşi acoperământ, născociri ale unor minţi puse pe căpătuială într-ale mândriei de a se şti pomeniţi şi ridicaţi în slăvi. Cunoaşterea a devenit un bun care se vinde oricui, chiar şi aceluia care nici în clin nici în mânecă nu are măcar o idee despre viaţă. Cărturarii de acum sunt la fel ca cei de atunci, viaţa oamenilor o cunosc din cărţile altora, care nici ei nu o cunoşteau prea bine. Din zece vorbe doar două sunt de la ei, vorbele care leagă pe cele de alţii, mai demult spuse, de ei reamintite. Scrise într-o limbă şi răstălmăcite, cărturăreştile învăţături fug până şi de cel care le-a scris. Scriu mulţi, scriu pentru că aşa cred ei că-şi schimbă faţa şi că Dumnezeu îi are în vedere nu cu faptele ci cu cele scrise. Ucigaşii de suflete dar şi de omeneşti făpturi vorbesc despre acceptare şi blândeţe, târfele despre lumină şi iubire, hoţii despre cinste iar cei care nu au nici o înţelegere despre planurile înalte, subtile ale ştiinţei, despre marile descoperiri. Totul este învălmăşală şi învălmăşire cu scop declarat nobil, cu scop real ascuns însă oricui...

Aduc ei veşti despre deschideri de drumuri şi deschideri de porţi către Ceruri şi înălţimi. Prind din zbor frânturi de idei şi le dau înţeles ce face din vultur un vânător al muştelor, din Dumnezeu un paznic al lumii iar din ierarhiile cereşti simple ajutoare, la dispoziţia omului. Aceste idei au ajuns la mare căutare şi mare preţ, toţi stricaţii fiind ahtiaţi după ele şi lăudându-le tare, că au ajuns şi cei unii dintre cei curaţi să creadă că până acum au avut drumul greşit şi e bine să ia aminte la cele scrise în ele, să caute să facă aşa cum este scris în cărţile ce vând cunoaştere şi vând metode de vindecare a sufletului omului.

Tot ei, cei care scriu cărţi azi, propăvăduind nejudecata semenului, o fac nu din pornire către semeni, ci din frica cea mare pe care o au pentru ca cineva să arate faţa lor cea adevărată. Ei îşi au închise porţile Cerurilor şi, prin scrisele lor cărţi, îi îndeamnă şi-i opresc pe alţii să intre pe ele, colindă sau vor să colinde lumea, în lung şi-n lat spre a găsi ucenici şi încercători într-ale celor scrise de ei şi gasindu-l, îi fac nu plini de lumină, aşa cum se laudă ei că fac prin ceea ce scriu, ci îndoit faţă de ei, plini de întuneric. Şi se simt de mare fală când ucenici sunt tot mai mulţi. Şi au obiceiul, mai mult pe ascuns, dar şi de faţă, cei care au mai mare neruşinarea, să umble pe la casele oamenilor spre a le sparge, dar cu făţărnicie se roagă pentru necăderea caselor, fiind deopotrivă una cu şarpele ce, ademenitor, a stricat rostul vieţii, aşa cum dat era să fie, ştiind Eve gata oricând să încerce totul spre a se putea umple de glorie pământeană, chiar şi dacă ştiu că sufleteşte sunt un terci ce abia de se va putea târî spre judecată. Şi tot prin cărţi au făcut din cei sunt urmaşi lui Adam o umbră, care de teama cuvintelor, curajul l-au schimbat în laşitate în faţa neruşinaţilor umblători prin case, căci li s-a spus că un barbat adevărat este nu cel ce are curaj de a înfrunta pe hoţ, ci acela care acceptă hoţia ca fiind dată să fie. Iar azi, mulţi dintre ei au ajuns, din citirea şi luarea ca adevăr a scriselor în cărţile acestor făcători de minciuni, mai ademeniţi decât Eva sau oricare din urmaşele ei.

Iar minciuna nu-şi mai încape nici în pielea legăturii nici în pielea celui de a scris. Şi seamăna, şi ei, şi scrisele lor, cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţenia, arătându-se drepţi şi arătând despre dreptate oamenilor, înăuntru însă sunt plini de făţărnicie şi de fărădelege. Sunt ticluite bine cele ştiute şi împănate cu lucrături pe dedesubt ale cuvintelor, ca nu cumva să mai scape cel care este prins în mreaja lor. S-a prea ajuns uşor oricine şi orice să scrie. S-au făcut cei mincinoşi, adunându-se, ca unul, vorbind la fel, făcând să fie omorâţi cei care nu sunt asemenea lor. Au făurit alte reguli prin care ce era aproape de suflet să nu mai aibă acelaşi nume, dând numele furat la cimiliturile lor scrise în fuga paşilor spre himera văzutului de către toţi. Căci drag li-i la ospeţe să stea în cap de mese, ori deasupra capetelor tuturor, să se învârtoşeze şi să se desfrâneze la ceas de taină, culegând rodul minciunii. Şi-şi arată mare supărare de cineva, de nu l-au prins alături de ei în minciună, arătându-se vederii oamenilor aşa cum este, arată urâţenia pe care ei o mânjesc în culori care ţipă şi o dau de post de învăţătură spre deschiderea porţilor cele mari şi luminoase ale Cerurilor. Dar asta fără să spună că sunt mândri de ei şi de cei ce le sunt părinţi într-ale faptei ce a ucis pe proorocii care au fost sau nu vazuţi cum se cuvine atunci când trăiau. Ei sunt cei care-şi întrec pe acei părinţi, ucigând până şi copii, spre a nu se ridica vreunul ca prooroc.

- continuare în Înainte de plecare, vestitor [5] -

Lumină de înger

Ridică-ţi privirea, nu te teme! După ce vei fi numărat toate cele ce le poţi găsi printre pietricelele de care doar tu ţii seamă, ştiindu-le poveştile şi păţaniile, acolo, pe Cer, acolo unde tu vezi, chiar dacă alţii nu văd stelele, caută tot înţelesul poveştilor. Între atâtea nenumărate sclipiri, lumini şi luminări, mergi acolo unde tu ştii că poţi găsi un izvor care se arată doar celor ce aud clipocitul apei blând curgătoare când tunetele asurzesc pe cei care se ştiu prea temători.

Îngerii nu se tem... Îţi mai aduci aminte cum alergau unii după îngeri?... Încercau să îi prindă ca pe fluturi şi să-i ducă în casa lor, în casa în care razele soarelui nu se lăsau, nici rugate, să treagă pragul ferestrelor. Cum fluturii zboară, la prima adiere, căci aripile lor simt apropierea celui care vrea să-i prindă, aşa şi îngerii, simţindu-i ca fiind hoţi de îngeri, se lăsau până aproape de trăirile lor şi apoi se urcau până la Ceruri, unde nu se încumeta nimeni, mai ales ei, cei care se cunoşteau în gânduri ca hoţi, să-i mai ademenească.

Tu ai intrat în casa fără lumină şi, unii, din acea casă, au crezut şi chiar cred că vor fi fericiţi, fiindu-le tu rază nepieritoare, la care să se încălzească, lumină pe care o pot folosi ca ademenire a altor îngeri şi ca aducătoare de hrană lumească, la vremea când tuturor le va fi greu să şi-o găsească, fiindu-le şi mai mult decât o dorinţă, fiindu-le mod de a se şti că vieţuiesc şi că se pot asemăna cu cei care nu se tem să-şi mărturisească, oricând, încrederea în cei care, ca şi tine, cu a Cerurilor hotărâre, printre oameni s-au coborât.

Dintre toţi cei aşa veniţi, sunt câţiva oameni, prin lumea asta, pe care Cerurile i-au lăsat să fie şi îngeri. Sunt cei care au venit aici ştiind pentru ce şi pentru cine au ales să vină. Unii s-au născut chiar dacă puseseră la cale, aceia ce-i stăteau împotrivă, să fie întâmplare cu alţi vinovaţi, de nenaştere şi întoarcere fără bun sfârşit a ceea ce aveau să facă.. Alţii au venit în pripă, când era deja mare sărbătoare în mintea celor care vânaseră un suflet şi se pregăteau să-şi aibă coroană potrivnică Cerurilor.

Povestea timpurilor în care ai ales venirea, de nu o ştii, mulţi se vor grăbi să ţi-o spună, cu multe cimilituri, bune de a arăta orice, dar în nici un caz adevărul. Nici nu vor voi, cei care îţi ţin ascuns adevărul, să îşi mai facă, vreodată, timp de a se lăsa de glume cu propria conştiinţă, şi vor spune mereu şi mereu aceleaşi cuvinte frumoase despre unii şi aceleaşi cuvinte urâte despre alţii. Te vor privi, zi cu zi ce trece vor şti despre Lumina pe care o poţi da, însă nu se vor sfii să-şi ceară partea lor, ca pe un tribut, pentru faptul că eşti printre ei. Doar când se va arăta Lumina-ţi arzătoare de cotloane, vor scrşni din dinţi. Te vor vrea fără de înger, nemaiţinând cont că tu eşti înger, în grija şi paza tainelor Slavei Cerurilor.

Povestea vremurilor în care ţi-ai ales venirea, ţi-o ştii la fel de bine cum ţi-o ştiu şi eu. Nici nu am curajul să spun că-mi aduc aminte, în acest perpetuum continuu al existenţei dincolo de existenţa prin prezenţă. Dar de-ar şti ei, pândacii mei şi îmbucuraţii de crezuta prindere a ta în bârlogul lor, că ne povestim despre vremurile care vor veni, în taină, în miez de noapte, când şi păsările, dormind, spre Poarta Cerurilor îşi ridică ochii, mie mi-ar trimite gonaci iar ţie ţi-ar împuia auzul cu întâmplări ciudate, ce şi le au în închipuire şi mi le pun în cârcă, spre a nu-ţi lăsa timp de a rostui ceea ce ai de rostuit şi de a uita că minciuna are picioarele mai scurte decât, acum, degetele tale...

Se tem mulţi împrejurul tău! Şi-s tare miraţi că nu te laşi la mâna celor care s-ar bucura să fii, şi să rămâi, neştiutoare de lumeşti nelegiuri şi cereşti legiuiri. N-ar spune vreodată că teamă li-i de tine, dar se gândesc că te poţi arăta moştenitoarea puterii de a privi dincolo de zidurile întunericului nopţii ori de a-ţi întinde mâna spre a domoli fulgerul de care se ascund cei ce se ştiu mai demult trăitori aici, doar când ştii că nu-şi are motiv să lovească. şi de a face cu ochiul soarelui spre a însenina cerul chiar dacă norii sunt coborâţi atât de jos încât toţi le simt apăsarea pe creştet, şi nu pot accepta. Se tem mulţi şi se vor arăta, în curând ca mari temători, de-aceea, după ce îţi vor fi slobozit veninul vorbelor împotriva a ceea ce ţi-a fost lăsat, cuvinte pline de alint îţi vor spune la ureche.

Eşti venită sub semn de pecete spartă şi altele ştii când altele s-au spart. Acum stă Pământul sub arsură ce nu se va vindeca, murdar fiind. Oricâtă apă s-ar turna, rana nu se va curăţa... Şi se va cutremura ca să arunce de pe rana-i dureroasă pe cei ce-i caută motiv să-l ştie în suferinţă. Sub semnul ultimei peceţi, Lumina ta se va şti şi văzută va fi. Dar atunci vor şti toţi de ce unii s-au gândit să te ţină în ascunzătoare. Şi atunci se va şti de ce mie mi-a fost rostuit drum pe niciunde. Împreună am fi răsturnat munţii... Şi acum putem... Dar, oricum, îi vom reclădi, de va fi necesar să existe.

Ridică-ţi privirile şi întinde-ţi mâna către stele. De va fi vreuna care să pălească, ajut-o cu Lumina ta de înger. Lângă tine sunt unii care încă le fură lumina. Tu ia-o înapoi şi, când va fi să fie clipa de răscruce, fă-le iar să lumineze, drumuri şi destine.