De-ar fi totul aşa cum era cândva, în lumea în care despre piedici doar în poveştile despre trecut se spuneau că au fost, azi ne-ar fi fost şi nouă, depărtările, amintire de poveste. În lumea în care rostul timpurilor s-au dezis de rostul locurilor, tot ceea ce e de făcut se face, nimic nu se amână, ba chiar se fac deodată şi împreună.
Acum, ştiind ce şi cum este aici, trăind în urzeala de gânduri a tuturor, mă apucă dorul de a fi ceea ce doar câţiva ştiu, de ce nu mă sfiesc să zăbovesc alături de trăirile celor ce n-au ştiut că a trăi este mai mult decât goana după ziua de mâine. Aici, reînvăţând că poveştile altor lumi, despre cum au rămas cei răi să se rătăcească, prin ei, de ei, spre a nu mai sta alături de cei ce-şi vedeau de drumul lor, ar fi trebuit să fie carte de căpătâi celor ce trăiesc acum, aici, şi noi împreună cu ei.
Şi tocmai acum, aici, în lumea şi în vremea în care josul e sus şi dosul e-n faţă, ne-am chemat să fim iarăşi trăitori începuturilor de după sfârşituri. Poate fiindcă ştim să domolim ape repezi şi să redăm strălucire celor tulburate... Sau poate că cineva trebuie să spună că nu e decât normal ca apele ce nu-şi mai încap în matcă să dea pe din afară. Şi că cele ce pleacă din matcă după ce-şi arată vijelia, se băltesc şi mor. Doar cele ce rămân cuminţi, şi curg în străvechea matcă, rămân vii şi, bogăţia pe care au împuţinat-o celelalte, o fac să fie iarăşi, cu totul, întreagă.
Puţini au fost cei care, ştiind ce vor avea aici de trăit, ar fi venit fără să le fie de mare nevoie, doar pentru a nu-i lăsa neştiutori pe cei doar câţiva ce nu se vor feri de a lua în piept greul urcuş spre puţinele creste luminate. Şi cum dat era ca să nu putem să fie aici unul fără să fie şi celălalt, am ajuns să fim străjerii timpului ce-şi duce acum traiul pe muchia cuţitului ce îl mărunţeşte fără milă.
Ne-am putea spune că nimeni nu ştie, că nimeni nu are de unde să ştie rostul ce-l avem. Mi-a fost pe de-a dreptul îndoită mirarea să aud spuse despre văzuţii nevăzuţi paşi pe care, ori eu, ori tu, i-am făcut, unul înspre celălalt. Cu un fel de sfială, cu bucurie ori cu tristeţe potrivnică, au început unii să vorbească. Eu i-am auzit... Dar am auzit şi că nu credeau ca tu să nu înţelegi că deja trebuiau să se întâmple rosturi... Nu mi-a fost greu să aud şi vorbe vesele ale câtorva, căutătoare de umbre sub adăpost, ce-şi spuneau că simt gustul dorinţelor pe care ţi le-au furat şi că adierea de vânt ce te poate mângâia nu-i decât suflarea lor, laolaltă.
Din vechile trăiri aş putea aduna amintiri ale bucuriei, dar n-au cum să se confunde cu realitatea conturată încă de ceea ce se spune, pe aici, că este viitorul. Pe unii miră hazardul a ceea ce spun, fac şi sunt eu, ba mai mult, pe la spate îmi pun însemn de pierdere pe totdeauna. Câteodată mă întreb şi eu de ce nu i-aş crede? Să nu crezi cuvântul mai multor oameni, pe aici este o nebunie. Să ai curaj, trăind în margine de lume, să priveşti spre deasupra ei, şi să mai ştii să că te trag în jos teribilităţile timpului trecut, este o stupizenie, spun cei care-şi numără deja zilele pe care le mai au de trăit. Ştiu că nu sunt singurul ce crede în nesfâşţit, dar ştiu că mulţi sunt doar cei care vorbesc de nesfârşit, căci faptele lor stau în limitele sfârşitului, încărcate de fatalitate.
Amintirile vin totuşi cu un rost al lor. Îţi recunosc paşii pe drum luminat. Atâţia sunt care îţi văd lumina, unii chiar spre tine vin şi spun asta, dar ei nu ştiu că drumu-ţi este luminat. Din depărtarea timpului de acum îi văd, şi nu mă pot bucura, pentru că ei laudă-ţi aduc ţie spre a te face mergătoare pe un alt drum, mai mult al lor, voindu-te spre a-l lumina. Nu mă bucur pentru că atât le-ai fi lor de trebuinţă, nevoind să te lase să îţi împlineşti menirea.
Te-a cuprins tristeţea, căreia îi dai acum un fel de înţeles. Nu aş vrea să dau eu crezare la ceea ce altfel văd. Asta-mi e tăcerea, nicidecum aşa cum şi-ar dori cine ştiu că-şi doreşte să fiu, spre tine, tăcut. Drumul tău e luminat, drumul prin lume acum însă stă să se prăbuşească. Deseori luminiş se vede golul, şi de crezi că e luminiş, de te uiţi în stânga ori în dreapta, cu liniştea dată de privirea-n fugă, întunericul îşi poate arăta colţii.
Înainte mergători e dat să fim, dar pentru a merge, noi, fiecare pe fiecare, să-l dezlege de cele cu care spre adâncuri deznădăjduitoare se trage şi se tot trage, vârtos. După străvechea poruncă, ce oamenii au numit-o Legea pământului, ne putem desţeleni întru totul. Şi paşii-ţi merg către clipa în care te vei hotărî să-ţi întorci privirea spre valea din care mă tot pornesc să urc crucea pe dealul ce numai eu nu-l numesc munte, chiar dacă văd stelele poposindu-i, mai mereu, pe vârf.
Stai în pas de cumpănă şi abia-ţi recunosc gândul ce te lasă pradă mai multor gânduri despre ceea ce a fost, despre ceea ce este dar, mai multe decât toate, despre ceea ce va fi. Nu îmi e uşor să-mi las spusele libere ca ele să îţi spună, cu sau fără argumente, că altfel trebuie toate făcute. Iar gândurile s-au abătut asupra ta spre a nu-ţi aminti că deja exist aproape de tine, doar la o vorbă depărtare. N-ar fi nicicum departele piedică să nu mai existe, de vorba ţi-ai lăsa-o să curgă. Dar gândurile încă nu-ţi dau libertatea de a trece dincolo de gardul ce ţi l-au înălţat.
Se spune despre mine că sunt complicat, tu spui despre tine, într-un alt mod privind, că eşti simplă. Aşa ai fost dintotdeauna, şi tot aşa mă ştiu dintotdeauna. Dar nu-i decât încărcătura timpurilor cărora tu le-ai spus, mai simplu şi mai frumos decât le-aş fi putut eu spune, ca fiind cele dintotdeauna. M-am întors pentru o viaţă din viitor şi-ai venit mai devreme, ca să ne putem întâlni aici, în acest acum al marii schimbări a tot şi a tuturor. Hai, lasă gândurile şi-ţi aminteşte de noi!
N-avem cum să coborâm, dacă nu ne uităm pe noi deznădejdii. Dar putem să ne zbatem mai mult, şi mai mult, de ne uităm unul pe altul departe. Şi de-ar fi să nu putem singuri nimic a face, împreună fiind, munţii ne-ar lăsa drumul liber, ori, peste prăpăstii de netrecut, ne-ar pune punţi. O punte de care şi tu, şi eu, acum avem mare nevoie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu