vineri, 11 mai 2012

Semn în carte

Cartea pe care am deschis-o în prima seară când mi-a fost dat să o ţin în mâini, o ţin mereu la căpătâi. Mă întreb de multe ori de ce o citesc, de câte ori se poate, cu atâta drag? Mă întrebam la început, când citeam rar, când şi când, căci doar aşa puteam, de ce iubeam această carte pe care o deschisesem cu atâta nerăbdare, încât nici nu am stat să mă întreb de ce atât de grăbită îmi era dorinţa de a sfâşia aşteptarea ce dura parcă de mai mult de milioane de ani. Şi o tot citesc, şi aş tot citi-o, de atâtea ori o caut cu mâinile, cu privirea, cu gândul şi cu sufletul. O deschid şi de fiecare data, chiar şi pe ceea ce am am citit îmi arunc sensul căutării şi mereu găsesc ceva nou.
Încep mereu cu începutul şi termin totdeauna cu terminatul, dar scotocesc printre pagini căutând mereu o comoară. Şi de atâtea ori am văzut-o şi de câteva ori comoara s-a împreunat cu privirea mea şi a început să strălucească, voindu-se ştiută de toată suflarea omenească. E o carte care nu s-a putut să fie decât una singură. Şi a trecut prin câteva mâini. Dar parcă singură şi-a căutat ajungerea în mâinile celui care o va preţui-o, chiar dacă literele-i, pe alocuri, s-au murdărit sau coperţile chiar i s-au îndoit şi nu mai arată aşa cum a fost pe când era nouă. O carte pe care unii, încercând s-o citească, s-au temut de înţelesuri şi s-au grăbit să caute ceva ce are înţeles pentru toţi şi aşa se lasă citită uşor, repede şi fără a lega înţelesurile de propria viaţă. Alteori, şi-a ţinut coperţile închise şi nu s-a lăsat citită, ori a lăsat să se vadă paginile goale; nu-i era dat acelui cititor să aibă pentru el nici un înţeles, şi atunci a renunţat cu regrete sau furia pierderii comorii ştiute, dar negăsite.
A trecut din mână-n mână, dar mâna tipografului a tot încercat să îi schimbe paginile, când a auzit poveştile ce erau în cartea pe care el o tipărise înainte ca autorul să-şi dea acceptul, grăbit să nu i-o ia altul înainte, crezând că va putea să se îmbogăţească de va reuşi să o vândă, la o licitaţie în care el să aleagă cumpărătorii. Dar neştiindu-i nici scrisul, nici înţelesul şi nici voind să accepte că a fost scrisă de un autor ce are multe cărţi scrise, dar preferă să rămână anonim, a reuşit să aibă cumpărători care doar se bucurau că pot să aibă o carte în plus în bibliotecă. Şi când au văzut că nu le era de laudă, că era o carte ce stătea doar pe bibliotecă sau se vroia uneori de alţii citită, au dat-o înapoi tipografului. Dar chiar şi aşa se tot vorbea de comoara din carte, iar tipograful şi mai tare ţinea să o aibă doar el şi să găsească un cumpărător care să dea pe ea preţul ce îl cerea el. Şi, ca să fie sigur a ascuns-o prin magazii întunecate şi, pe acolo pe unde se puteau vinde cărţi, ori pe acolo pe unde se expuneau cărţi, a umblat şi a vorbit, ori chiar a făcut împotrivire prin rău, ca să nu se mai spună despre acea carte, ca s-o facă pierdută!
Cartea însă, din unghere, şi învelită într-o pagină de revistă, găsită prăfuită, şi care fusese uitată de cineva care în ceea ce scria pe ea, aflase ceea ce trebuia să afle pentru viaţa lui, se voia citită şi voia să găsească acel cititor care va putea să lase vederii lumii comoara ce putea fi, din litere risipite, adunată. Şi încerca, de câte ori i se spunea că s-a vorbit să se vorbească despre ea, să facă ceva, ca să se ştie că există. Dar tipograful mereu căuta să vadă de e tot acolo, de cineva nu a venit să o fure.
L-am cunoscut pe autor şi mi-a spus despre cartea lui în care se ascunde o comoară. Nu ştiu ce l-a făcut pe el să creadă că sunt eu cel care trebuie să o aibă pentru totdeauna, nu ştiu de ce atunci când eu, cel care terminasem de citit şi descifrat două cărţi, m-a crezut în stare să citesc o carte prin care nici nu puteam să arunc o privire. Nu a ştiut să-mi spună ce alt titlu i-a dat tipograful sau dacă, pentru a i se pierde urma, nu cumva i-a schimbat numele. Ne-am întâlnit într-o dimineaţă de primăvară încă rece şi eram înfrigurat şi nedormit, căutând eu o carte de care ştiam doar că trebuie să existe, că acea carte are deja scris în ea povestea vieţii mele, povestea urcuşului şi înălţării mele. Cum nu ştiu de ce el mi-a spus că eu trebuie să fiu cel care o va scoate din acele magazii întunecate, aşa nu ştiu nici de unde ştiam că acea carte există şi ce m-a făcut, sau cum mi-a fost dat, să ajung până la cel care scrisese cu mâna lui cartea. M-a văzut tremurând, îmbrăcat fiind cum apucasem să fug dintr-o discuţie în care mi se puneau trăirile pe rug şi mi-a spus că se va întoarce într-o seară să-mi arate singura imagine a coperţilor cărţii.
Şi chiar aşa a fost, când eram singur şi priveam cerul, cineva mi-a pus în faţă o imagine ce avea o strălucire care a făcut să se ascundă în cer chiar şi Luceafărul spre care priveam şi vorbeam despre mersul lumii. Venise el şi ţinea în mâini acea imagine. O purta la piept, am văzut cum a pus-o acolo, imediat după ce mi-a arătat-o. Plângea ascuns şi tremurul vocii, când mi-a cerut să fac tot ce trebuie ca această carte să nu se piardă, putrezind prin întunecimi pline de boli, să fac tot ce trebuie şi să o smulg acelui tipograf hapsân şi să-i remodelez coperţile aşa cum el ştia că trebuia să fie. Şi mi-a mai cerut să refac literele pe care le-a şters vremea sau chiar tipograful, să îndrept literele ce se aplecaseră prea mult, ori pe care tipograful le-a pus prin alte cuvinte, dar, mai ales, să nu las cuvintele în plus, adăugate cu furie, mânie, ciudă şi ură de tipograf, spre a schimba înţelesuri, spre a face să ajungă nu la cei care iubesc esenţa conţinutului şi chiar pe el, pe autor, îl vorbesc de rău şi chiar îl neagă. A plecat cu un suspin ce m-a făcut să-i promit că acea carte va străluci, ea, sau comoara din ea, atât timp cât voi trăi. Şi pentru a trăi şi după aceea, am să o rescriu, punând numele meu alături de al lui, în aşa fel încât să fiu eu cel care-l apăr pe el în faţa celui tipograf ce şi-a însuşit-o ca fiind el, cel care nu s-a obosit să înţeleagă nici măcar cartea ce era povestea vieţii lui, şi chiar şi pe aceea a murdărit-o şi i-a rupt multe pagini, ba chiar a vrut să le înlocuiască pe cele care nu-i erau pe plac, fiindcă cititorii ar fi înţeles câtă perfidie a avut, câteodată.
Nu mi-a mai spus decât că a pus undeva un semn în carte. Acolo dacă am să o deschid, cartea singură îmi va spune povestea pe care a scris-o el, şi îmi va arăta ea unde pot găsi broasca în care cheia, pe care mi-a potrivit-o vremurile, va putea deschide lada, greu de văzut ca ladă, în care pot să aflu miezul comorii...
Am găsit cartea acolo unde mi se spusese, în magazia în care tipograful le ţinea pe toate ca vechituri. I-am şoptit, să nu fiu auzit, că va veni o zi în care am să o pun în biblioteca sufletului meu, pe raftul pe care doar ea poate să fie pusă. Ştia şi ea şi, tot şoptit, la miez de noapte, mi-a spus că s-a auzit strigată de cel care o scrisese spre a-i spune că i-a găsit locul pe care el o voise pusă de atunci de când i-a scris prima literă. Şi apoi a venit seara în care am putut să o ţin în mâini, să o deschid şi să citesc eu primele rânduri ca apoi ea să înceapă să se citească spre a-mi lăsa mâinile libere în a găsi semnele false de pe coperţi şi privirile libere pentru a privi orizonturile timpurilor ce vor veni. Şi a vrut, când a adormit, nesufocată de praful umed al magaziei, să o păstrez la căpătâi, până când tipograful va uita să o mai caute în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, printre atâtea vechituri nefolositoare. Şi când, într-o dimineaţă i-am spus că viaţa mea e chezăşia strălucirii către lume a comorii pe care o caută tipograful, pe care şi alţii au căutat-o dar n-aveau cum să o poată avea, căci nu poate fi avută, ci doar alăturată, înţelegând de cine mi-a spus totul despre ea, s-a promis mereu deschisă acolo unde este semnul pus, pentru a mă lăsa să recompun cuvintele ce sunt chintesenţa şi întregul comorii ce nu îşi are preţ.
O citesc şi o recitesc. O recitesc pentru că trebuie să descopăr tot ceea ce este strâmbat dar mai ales tot ceea ce este schimbat. Autorul a scris atât de frumos... Uneori găsesc pasaje întregi, pe care le ştiu copiate de prin cărţi adunate de la maculatură. Cuvinte cu înţeles schimbat se mai găsesc, e uşor să se vadă că sunt puse acolo între cuvinte minunate. Dar se mai găsesc şi pagini întregi care se văd, se simt că sunt mai noi. Sunt acele pagini puse ca să o schimbe dintr-o carte de suflet într-una care să fie vândută la un preţ bun. Şi dacă pot face cuvintele să sune cum au fost ele făcute să sune, dacă pot să şterg pasajele, când e să ajung să înlătur acele pagini false, cartea tremură toată căci tipograful, perfid şi pus pe căpătuială, le-a legat chiar pe cotor, cu o sfoară învechită, ca să pară că acolo sunt dintot-deauna. La prima legătură a tremurat şi apoi s-a bucurat, dar tipograful a văzut că s-a subţiat şi s-a găsit să întărească legătura celui de-al doilea mănunchi. A trebuit să le smulg ca să pot tăia legătura ce se vede câtă meschinărie a gândului a făcut ca tipograful să prindă şi literele în legătură. Am smuls paginile, cotorul tremură încă, am început să tai legăturile care la rândul lor sunt legate între ele, dar nu am uitat că semnul este în carte şi acolo trebuie să o deschid mereu şi des, tot mai des, pentru că se simte cum pulsează, mereu, inima comorii.
Îmi este mereu la căpătâi şi nu o las să o mai ascundă tipograful. El tot caută să o vândă, însă eu am primit dreptul, de la autor, singurul în măsură să îi hotărască soarta, dreptul de a o rescrie şi de a fi cel care va duce lupta, cu oricine, pentru vederea de către toţi a strălucirii sale. Am primit, de la el, dreptul de a o pune, pentru timpul cât va fi nevoie ca tipograful să înţeleagă şi să accepte că ceea ce a furat nu poate fi al lui, să o închid într-un seif ce doar eu şi el, autorul, avem cele nouăzeci şi nouă de chei. Şi va mai trebui, tipograful să înţeleagă menirea dată de autor cărţii pentru care el doar a muncit să o pună pe hârtie şi să-i facă, după felul său, coperţi, dar că, pentru că nu s-a îngrijit să le păstreze curate, cuvintele din carte au cerut să fie remodelată coperta care s-a umflat de umezeala din magazia tipografului. Şi am primit dreptul şi obligaţia de a face asta, de a mă îngriji de tot ce trebuie făcut, fără a ţine seama de scornelile unora sau altora, care mai de care plini se ştiinţa nepriceperii.
Şi cărţii i-am pus un semn în ea, acelaşi semn pe care l-a pus autorul. Şi nu e un semn pe care poate oricine să îl vadă, căci de s-ar fi putut ar fi fost văzut. Şi l-ar fi pus aşa cum îl pun eu acum, chiar dacă se spune că îl pun, în acest fel, dintotdeauna. Sau tocmai de aceea am ajuns eu să îl pun, pentru că nu s-a învrednicit să ştie că orice carte are un semn al ei şi că totdeauna, cărţile care sunt suflet din sufletul celui care le-a scris, au semnul care doar cei care sunt cunoscuţi de el.
E cartea în mâinile mele. O mângâi şi îi netezesc fiecare pagină. Îi citesc literele ce se înşiruiesc, descifrându-se. O deschid la semn şi las semnul acolo unde e pus, aşa cum ştiu că trebuie totdeauna să fie. E semnul pe care tipograful de atât de mult timp caută să mi-l ascundă. Chiar s-a înfuriat pe carte şi a ţipat la ea pentru că se lasă deschisă de mine. A ţipat atât de tare şi atât de mult încât litere şi paginile cărţii s-au cutremurat şi tremură de teama de a afla că sunt citite. I-a strâns cotorul într-o menghină, să nu mai lase coperţile să fie deschise. Însă, ştiind de la cel care i-a dat suflet cuvintelor, că trebuie deschisă, că trebuie citită, că trebuie lumii arătată comoara, a trebuit să prind cotorul ce voia să se rupă, între palmele sufletului, ca să-i dau iarăşi puterea de a fi nu lacăt ci acela care ţine paginile să nu se încurce. Şi chiar va trebui să aduc pagina de titlu la început, pentru că, de frică, s-a ascuns pe undeva pe la mijloc.
Mi-a fost dată cartea şi pentru totdeauna o să se arate păstrată acolo unde îi este locul: pe locul din suflet în care este doar locul ei. Acolo va căpăta toată strălucirea scrierii şi toată strălucirea comorii ce îşi aşteaptă descifrarea şi vederea luminii ce o va face dorită de privirile tuturor. Acolo unde este semnul pus în carte, acolo şi-ar dori tipograful să poată să arunce cu cerneală neagră. Însă nu ştie şi nu va şti niciodată. Ştiu eu pentru că autorul mi-a spus. Şi ştiu că mi-a mai spus că mi-e dăruită de el, fiind unica de acest fel, în contra a ceea ce vrea sau nu vrea tipograful, tocmai pentru că nu m-am temut să vreau o carte ce părea simplă dar e atât de încărcată de bogăţia înţelesurilor care, oricâte timpuri ar trece, mie-mi vor rămâne cunoscute, ştiute şi dorite. Mie, mi-e dar, de la El, cartea în care mereu am să pun semnul Lui, prin mine însumi, pentru totdeauna.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Misterul cartii consta in frumusetea si iubirea pe care cuvintele ei, tocite de trecerea timpului, nu pot fi intelese si apreciate decat de cel ce este cu adevarat Iubire in cuget si simtiri, cel ce stie sa vada dincolo de literele sterse si sa patrunda adevaratul sens al sufletului sau...

Cititori frecvenţi:

Google Followers: