Când rosturile oamenilor stăteau sprijinite în vârf de sabie, cei care erau purtători de săbii nu îşi mai încăpeau în propriile poveşti despre viforul în care se pornise un dans al preumblării dinspre fiinţă spre nefiinţă. Găsind ca mai de preţ neputinţa de a trăi, plecându-şi urechea spre gloria efemeră a lăudatului după ce alţii erau învinşii, spunându-şi că e nobil de în nefiinţă duci pe alţii, chiar se arătau, şi cei mari, şi cei mici, dornici de războiri, dornici de înfruntări, dornici de moartea altora.
Între adevăr şi deznădejde, cei truditori pentru viaţă, stăteau ochi şi urechi spre a desluşi freamătul vântului de murmurul înrobitorilor. Şi mulţi erau cei ce veneau, dedaţi la a lua fără a da, sau chiar fără a cere. Până şi fiarele pădurilor se temeau de nebuneasca lor fugă de la venire, dar mai ales de la plecare. Nu stăteau niciodată mult, frică fiindu-le de cei ce coborau din creştetul munţilor spre a-i scurta de mâini, de picioare, sau de cap.
Din fuga nebună te-am prins atunci să te întreb de ce nici măcar bineţe nu dai, după obiceiul străbun. Ştiam ce îndeletnicire îţi făcusei, ştiai că pe tine te căutasem ca să te aduc acolo unde cândva fuseseră toate la locul lor şi tu le stricasei şi amuţiseră pentru totdeauna glasurile copiilor şi paşii lor mărunţi nu mai călcau iarba ce se bucura ştiindu-se de ei călcată. Pentru că tu oprisei timpul, te căutasem să-ţi arăt omenia străbună. Te-ai ascuns de-atâtea ori, şi te bucurai că mă vedeai trecând, dar simţeai ochii lupului în ceafa ta. Te vedeam în ascunzătoare, dar eu trebuia să te opresc pe pajiştea întrinsă, spre a vorbi fără ca ecoul să schimbe firea vorbelor. Ştiam că acolo unde noi ne închinam vei veni să te preamândreşti şi preamăreşti spre a pune în sânul copiilor frica şi într-al femeilor ruşinea.
Şi-ai venit, crezându-te ceea credeai că eşti. Şi-ţi rămăseseră faptele în urmă când te-ai pus pe fugă spre umbra pădurii. Spre umbră fugeai când ţi-ai simţit spatele tot una cu pământul şi ochii-ţi rămăseseră pironiţi în înaltul cerului. Nu credeai tu niciodată că un trăitor al acestor pământuri te poate ajunge pe jos, fiind mai iute decât falnicul tău cal adus din pustii. Şi, ca să ştii cât este el de falnic, te-am ridicat şi te-am lăsat să-l priveşti cum se duce spre libertate, pentru totdeauna, fără de tine. Pădurile noastre i-au fost casă până ce i-a fost să fie pe Pământ.
Omorâsei... tu credeai în moarte. Credeai că moartea îţi este dată spre a o împrăştia, spre a o face ştiută şi văzută şi n-aveai curajul de a muri tu. Totdeauna te-ai luptat purtând în tine spaima morţii. În văzul celor ruşinate de tine, în văzul celor înfricoşaţi de tine, luptai cu mine în disperarea dată de nesfârşitul luptei, cînd soarele apunea. Erai singur şi nu-ţi mai era vitejia decât o amintire. Mă priveai cu toată ura ce o aveai pentru tine, fiindu-ţi ura forţa de care avusesei nevoie în tot trecutul tău...
Eu credeam în viaţă şi nu să te omor vroiam. Şi-ai învăţat lecţia învingătorului când credeai că te vei scălda în propriu-ţi sânge, prins între vîrf de spadă şi pământ. Ţi-am lăsat viaţa tocmai că aşa era legea noastră, veche, mai veche decât trecutul tuturor neamurilor ce veniseră pe aici. Şi oaspete te-am ţinut, să înveţi să-ţi fie ruşine. Şi n-ai învăţat nimic... M-ai urât şi ura ţi-a fost drum spre moartea ce nu ţi-a mai fost vitejească, la puţin timp după ce te-am scos de pe pământul celor ce erau oameni, având trecut, şi în acel trecut fuseseră numiţi cei mai vechi şi drepţi dintre viteji.
* * * * * * *
Acelor timpuri datorie aveai. Şi mileniilor ce-au trecut te-ndatorasei. Ţi-a trebuit să treci prin porţi de foc, ţi-a trebuit să vezi cât de adânc e adâncul spre a ajunge, înainte de ziua marii treceri, să fim, acolo, unde era singurul prag de altar pe care, împreună să îl păşim. Doar acel pas, era pecetluire de împăcare. Acolo era înzidită amintirea zilei acelea, în care te-ai prins în hora urii împotrivă-mi. Acolo am fost, împreună, căci trebuia, peste cele două milenii să păşeşti şi să laşi spada războirii în faţa altarului, ca semn de împăcare cu pa-cea de care tu ai încă mare nevoie.
Ultimul ceas ce mai bate este ultima oră ce se trece. Clopotul ce doar se-aude te aşteaptă să te audă rostindu-ţi dorinţa de pace. Mai ai timp să alegi între înălţarea adevărată şi îngenuncherea definitivă. Eu ţi-aş spune Ridică-te, de-ar fi eu să-ţi pot dărui şi pacea şi-mpăcarea. Dar nu eu, ci Pământurile acestea îşi vor, de la tine, auzită rostirea dorinţei de întoarcere la viaţă. Eu sunt acelaşi pe care şi tu ai spus că-l ştii de-atunci! Încă ai timp...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu