vineri, 30 noiembrie 2012

Eu, privindu-mă prin mine

E ceaţă, foarte multă ceaţă în jurul, împrejurul meu şi încerc să văd cu ochii mei ceea ce este dincolo de valul ce-mi lasă tot mai mic orizontul... Cam atât pot să spun, oricui şi poate, lumii atât i-ar trebui să ştie despre mine, cel ce trăieşte viaţa în forma în care oricine o trăieşte. Văd lumea, dar şi ei privesc lumea, aud lumea, dar şi eu ascult vorbele lumii. Doar că acest val de ceaţă îmi face vederea mai sfredelitoare şi auzul altfel, ca să pot, precum orbul şi precum surdul, să nu mă ştiu altfel decât sunt al realităţii.
Şi mă întreb de multe ori, sunt ultimile zile ale unei vieţi sau sunt ultimile zile ale acestei vieţi. Sunt zile de sfârşit sau sunt zile de început? E valul acesta de ceaţa atât de grea, val coborâtor sau este valul ce adună ceaţa ce de ani buni mi-a stat în calea drumurilor pe acest pământ? Când scriam despre timpul plecării mi-aminteam sau prevedeam ceea ce cândva era prins în coarda lui va fi iar acum pot spune că va urma?
Ce poţi să spui totuşi, despre un om, chiar şi despre tine însuţi, unei lumi în care oamenii joacă rolul de semeni, în care auzi cum zboară vorble precum răpăitul ploii aprige de vară, pline de citate adunate de pe ude se poate găsi că vorbesc despre omenirea ce a existat şi acum a rămas în amintirea slovei scrise şi a poveştilor care încep cu „a fost odată“? Ce poţi să spui şi să audă cineva, când mai toţi stau încordaţi în căutarea lor de a găsi ceva, făcut de alţii, cu care ei să impresioneze pe alţii, în lupta lor contra neînsingurării şi contra încrederii, contra adevărurilor vieţii şi contra trăirilor fireşti, contra iubirii şi compasiunii, toate fiind doar motiv de vorbe, nu de fapte, dar pentru apărarea cărora se nasc cele mai mari controverse şi se trece, într-o clipă, de la îmbrăţişări la palme şi pumni? Ce poţi să spui unei lumi în care, tot mai multi cumpără spiritualitatea ca pe o haină la modă, ca să poată, ori să arate că o are, ori să fie mai atrăgători când fac tururi pe trotuarele vieţii?
Cine mai ia în seamă ceva, chiar şi ceea ce este spre binele său, când tot ce îi cade sub privire este văzut prin sita plăcutului nu a înţelesului, a tiparului de bunătate, chiar dacă e mincinoasă şi nu a adevărului, chiar dacă e dur, prin cerinţa de răspunsuri la propriile dorinţe şi ambiţii, nu a cerinţei de răspunsuri la propriile probleme? Cine să ia ceva în seamă azi, când atâţia s-au lăsat prostiţi sau seduşi de vorbele guralivilor ce îi îndeamnă la necredinţă, fluturându-le aşa-zise credinţe, uitând să le arate primul reper al credinţei, semenul, cel de lângă el, când curajului i se spune nebunie şi laşitatea este vândută într-un nou ambalaj, şi cu nume schimbat în acceptare, trădarea este numită evoluţie a spiritului iar dezbinarea pusă sub iubirea de sine? Când mai toate cele pe care le ştie omul ca fiind rele sunt combătute, se vorbeşte de lupta împotriva lor, dar în realitate se aduc tot mai în faţă sub altă formă şi mai distrugătoare?
Eu sunt cel ce sunt şi acesta eu sunt! Chiar acesta care, scriind cele ce abia au fost citite, ştiu că unii deja s-au mâniat, alţii m-au şi etichetat, mulţi s-au simţit ei judecaţi deşi eu pe nimeni nu am judecat, dar am pus o oglindă şi văzându-se în ea, starea lor s-a schimbat brusc. Unii mi-ar spune că am aer de superioritate, alţii mă consideră un om inferior, sau unul care, frustrat fiind se plânge. Sunt şi unii care ăşi regăsesc gândurile lor în cuvintele mele, care înţeleg marea diferenţă în a judeca pe om sau a judeca faptele ce pot fi ale oricui, oricând. Nu mi se pare deloc rău că există toţi, drept are fiecare la a avea o părere.
Acesta sunt, şi acum sunt ceea ce sunt, după ce am mers pe drumul acestei vieţi. Mergând drumul am ajuns în câte un punct definitoriu. Am mers tot drumul cu credinţă... Aşa a fost să fiu, să cred şi să găsesc o cale prin care să demonstrez că în ceea ce cred şi există. Nu sunt cel care cred pentru că există. Şi când spun credinţă, nu mă refer singular sau cu precădere la ceea ce mulţi văd în credinţă: credinţa în ceva suprem, în Dumnezeu. Cel ce doar aşa vede credinţa, nu poate să stea drept şi să adune argumentele în jurul lui, acela se va propti în argumente mai mult de la alţii luate. Şi aceluia îi este frică de Dumnezeu şi acela apelează la Dumnezeu doar când îi e rău sau când îşi vrea binele sau chiar propriul interes.
Cine să audă un strigăt de om, azi? Acela ce crede doar în Dumnezeu, nu va auzi pentru că el aşteaptă să audă spusele Sale sau spuse din Ceruri. Aşteaptă ca să-i fie răsplătită credinţa. Şi, de cumva i se spune că nu are credinţă, ar fi în stare să dea foc lumii, uitând că nu se răzbună cel care crede în ceea ce este bine şi bun. Crede-s-a oare că cel care vrea ca totul să-i fie ştiut ca să creadă, crede? Iar eu spun, ;i poate de aceea fug toţi de a auzi, că acum se crede doar ceea ce se simte, doar ceea ce se trăieşte. Şi de aceea toate ies pe dos, şi de aceea omul nu mai este creator. Aşa mergându-i faptele şi gândurile, omul nu mai crede nici în el. Tormai pentru că n-are pe ce să se bazeze, nu-l crede deloc pe cel care îi spune ce simte, sau care-i sunt motivele simţite ce-l duc spre nereuşitele pe care se chinuie să le reuşească. Cel care nu are unde să muncească este învinovăţit de necăutare, iar dacă este cineva care nu are răsplată a muncii care să-i dea o viaţă la limita de jos a bunei simţiri, acela este el vinovat de tot, de toate, fiind un leneş. Nici plânsul înăbuşit al omului singur nu-l crede, crezând că vinovat este cel care plânge, că în el sunt motivele singurătăţii lui. Spusei cuiva că simte boala ce i se apropie nu i se dă crezare, numind-o închipuire sau, mai nou, în cuvintele spuse fără înţelegere, din învăţare, că el îşi aduce boala.
Acum văd valul de ceaţă, şi-l văd greu, cum se apasă strat peste strat, undindu-se, să fie de nepătruns, să poată să ne împrăştie şi nici să poată fi spart. Îl văd şi îi simt şi eu apăsarea. M-aş lăsa adormit timpului care i-ar trebui să se ridice singur, de-ar fi să fie val ridicător. Dar nu ştiu de nu-i coborâtor... Doar lumina sparelui şi vântul împrăştie ceaţa. De-ar fi ceaţa dimineţii, aş aştepta puterea Soarelui de amiază, să îi topescă chingile ce o ţine strânsă. Dar ceaţa de după amiază ştiu că doar vântul o poate împrăştia, dar vântul nu aduce căldura ci mai degrabă îngheţul, iar ceaţa asta, care abia aşteaptă să acopere ea tot, îngheţând, ar strânge în cleşte, să spargă, să omoare, să îngheţe, orice mişcare a trăirilor, orice vis, orice dorinţă, să se înstăpânească pe fapte şi pe gânduri. Ştiu toate astea şi voiesc a striga...
E ceaţă şi abia pot zări ceva înspre mai departe de mine. Stau treaz ca să mă conving că văd şi am vedenii, că nu dau eu viaţă, în vis, formelor pe care le dă ceaţa, umbrind totul în jur. O floare singuratică, ivită nu de-acum, îmi este motiv de a nu gândi că lumea, cea care cu totul este pentru mine dincolo de valul de ceaţă, îmi este îndemn de a căuta drum vederii prin ceaţă. Eu om, ea floare... ne apropie şi ne leagă existenţa stingheră şi singuratică. Şi ea s-a ridicat de sub omeneşti îngrădiri, ca să poată privi Cerul şi de ce nu aş vrea să cred că tocmai pentru a-mi fi far călăuzitor şi totodată alături, dar şi spre a-mi da motiv să nu-mi voiesc adormirea ori, nevăzut de nimeni, moartea?
În ea cred şi atunci când în mine mi-aş putea găsi motive să nu mai cred. Ori de unde şi oricum ar fi ivită, este plăpânda flacără pâlpâindă a lumânării ce nu se dă stinsă de suflarea vânturilor. Undeva, acolo unde-şi are rădăcina înfiptă în pământ, eu cred că-şi are grijă de acea flacără veşnică căreia ăi duce lumina în floare de purpură care se arată vederii mele, fie zi, fie noapte, când ochilor le cercetez privirea şi-i întreb dacă mai pot să vadă ceva. Şi totdeauna, oricât de aproape împinge ceaţa orizontul înspre mine, ea e acolo, totdeauna mai aproape de mine decât de orizont.
Şi-i numai ceaţă restul, văl de ceaţă, prin care nu trece nici adierea vântului ce mi-ar mai putea aduce la urechi glas de om. Şi nu se mişcă nimic, mă face să cred că nici timpul nu se mai vrea mişcător de ceasornice ori pendule. De-aş şti măcar cât de groasă este ceaţa, să pot căuta o cale de a străpunge cu vârf de ac, să se poată primeni aerul. După cum văd, dincolo de peretele ce lasă să se creadă că în spatele lui începe infinitul, mai toţi se mulţumesc să ştie că aceea-i marginea lumii. Mulţumindu-se cu ceea ce vor să ştie, trebăluiesc mult ca să-şi agonisească niscaiva fapte pe care să le numească trăiri, dar pe care apoi, ca pe nişte vreascuri, le pun pe foc, încercând să-şi încălzească sufletul ce fiecărei minţite trăiri îi lasă plată parte din el. Eu văd şi poate că am vorbit despre asta şi nu le-a fost pe plac oamenilor. Ei vor să creadă că nu sărăcesc făptuind, ci doar mai bogaţi sunt, ca şi cum ar trăi o împlinire. Se prea poate să mă fi auzit şi când vorbeam despre omul care se dă şi nu mai ştie să dăruiască, ia dar nu mai ştie să primescă. Şi poate de aceea sunt împăcaţi cei care cândva, când orbecăiau după o geană de lumină spuneau că adevăr grăiesc, iar acum, doar pentru că s-au întovărăşit cu câte altcineva şi împart orbecăiala, de acele adevăruri nu mai au nici o picătură de păsare.
Privesc şi acum spre zidul ceţii...Doar o lumină purpurie, doar ea îmi dă semn că viaţa mai există. Auzul mi-l trimit ţintit spre unde ştiu că îşi duc viaţa oamenii. Ar trebui să fie linişte, dar aud că e mare zarvă. Glasurile lor dorm, dorm şi ei, dar se aude cum fug trăirile care-încotro şi mai aud şi sufletele cum gem de durere, ştiind că le vine ceasul să fie vândute pentru ci-ne ştie ce dorinţe trezite din amorţeală de poveşti auzite, spuse de cei ce le spun tocmai pentru a fi auzite. Şi, pe deasupra paşi de soldaţi care caută pe la porţi şi pe la uşi. Acolo unde găsesc deschis intră şi mă cutremur, ştiind că de-acolo nu vor mai ieşi, chiar dacă toţi ai casei ajung să fie scoşi, rând pe rând, de alţii care, şi ei, pot să uite să încuie uşile când se coboară întu-nericul. Aud şi strig, ca măcar în zori, să fie auzit ecoul vorbelor strigate. Văd lumina purpurie, dar mă întreb dacă auzite fiind vorbele, nu se va spune că vreau să fur poveştile auzite.

Un comentariu:

elianasliana ( SÎRBU ELENA) spunea...

Draga Daniel,ar fi multe de comentat ...dar,nu te pot contrazice si...nici nu doresc sa repet ceea ce ai scris tu,chiar daca învârt frazele ..altfel!E bine că reuşeşti să spui si sa scri cu nonşalanţă,adevăruri pe care lumea le ocoleşte,sau le ignoră sperând că ele NU VOR EXISTA,sau nu se vor întâmpla,hrănindu-se astfel cu amăgirea unei vieţi nonexistente,aruncându-şi în grabă,de frica necunoscutului,un văl gros pe cap,pe ochi,ascunzându-se de propria lor conştiinţă,pierind astfel"în sucul propriei laşităţi".
Cu deosebit respect,pentru ceeace faci....

Cititori frecvenţi:

Google Followers: