La câte întâmplări ţi s-au perindat prin prin timpul trăirii vieţii tale, încotro ţi-ai putea dori privirea pierdută, că să te ajute în cuprinderea orizonturilor? Ţi-ai dori oare să se închidă la picioarele tale, sau te mulţumeşti să-i vezi hotarul care prin linii de demarcaţie, vagi, desparte ceea ce a fost de ceea ce ai crezut că a fost şi ceea ce ai vrut să fie de ceea ce a rămas ca deja de neschimbat? La picioarele tale, sub talpa ta, sigur, în faţa pasului nesigur, crezi că stă prezentul şi viitorul, ori stă aceeaşi închipuire a ta, adică ceea ce vrei să pară lângă ceea ce, deja îţi dai seama, că este?
Ard, cu o dorinţă dincolo de propriile-ţi înţelesuri, de nerăbdare, aşteptările tale, cărora le-ai cerut să fie mereu înţelegătoare cu alegerile pe care, câteodată din ambiţie, alteori din naivitate, le-ai tot făcut, crezându-te ştiutoare a tuturor căilor ce le vedeai, şi ţi se arătau ca drumuri fără ocolişuri, fără coborâri şi fără suişuri. Spre mai devreme alergai, lăsând pe mai târziu clipe ce, îţi ziceai, că pot oricând fi, de parcă ţi-ai fi avut nemurirea ca însemn, sau ai fi putut să ceri timpului ca unele dintre trecerile sale să le facă doar când îţi vei vrea tu.
Unde să loveşti acum, fără să doară, fără să se crape chiar şi tăriile Cerurilor, de toată deznădejdea şi neputinţa de a găsi liniştea clipelor de împăcare cu ceea ce abia a luat sfârşit, cu ceea ce de mult s-a sfârşit dar împotriva sfârşitului te-ai pus şi te-ai ales cu alte şi alte continuări, mai împovărătoare decât sfârşitul de care ţie îţi era teamă, deşi despre lume, despre ochii şi gura ei, vorbeai? Cum crezi că vei mai putea găsi marginea malului, sau semnul valului, ca să nu aluneci odată cu nisipul ce încă îşi găseşte joaca în unduirea apei ce se crede potrivnică vântului, căruia, până la urmă trebuie să-i facă pe plac?
Rămâne greu în urmă trecutul, te ţii scai de el şi scai se ţine el de tine. Mai departe, încotro? Rostul acelor timpuri a fost, nu se mai poate rostogoli viaţa nici măcar ca un cerc, în nici un fel n-ar putea să se rostogolească precum o minge, ca să nu cadă, nesprijinită. Aşa cum s-a croit, ca poţi să meargi mai departe, şi acest departe ar avea cale lungă, nu poţi să desţeleneşti adevărurile privind doar şi doar gândind cum se poate ca albul să rămână alb şi tot ce nu e alb să fie alb, pentru că nu mai ştii tu cum e albul alb adevărat. Cineva trebuie să fie cel care îţi arată cum e să fie lumină. Dintr-odată, nicicum altfel, altfel n-ai ajunge să cunoşti drumul pe care trebuie, singură, înainte de toate, să ţi-l faci, tu.
Acum, deja simt, că îţi este mai greu. Acum ai şi alte întrebări, şi altele vin să se alăture celor care deja sunt adunate în grămadă. Acum tot cauţi şi tot mai descoperi întrebări. Încă îţi este teamă să mi le pui, deşi clocoteşte valul la marginea malului pe care stai acum cu neînţelegerea motivului pentru care mi-ai lăsat să văd aşteptarea. Doar când genunchii îi simţi că s-ar porni la drum te mai laşi valului să-ţi limpezească tălpile, ca urmele drumului, pe care vei ajunge în întâmpinarea mea, să ţi le ştii, peste ani şi ani, ca fiind ale tale. Dacă-ţi întorci capul nu vei şti de unde şi cine îţi dă veşti, deşi auzi îndemnul şi chemarea. Las-o aşa, auzită şi înţelege rostul clipei pe care, ca tu să poţi să o vezi pe de-a-ntregul, a dezgolit-o, Cineva, de orice ar face-o înşelătoare.
Un comentariu:
Superba filozofie!
Intotdeauna citesc aceste bloguri ca pe niste delectari!
Trimiteți un comentariu