luni, 18 martie 2013

Asemenea cu aşteptarea


Timpul nu mai aşteaptă gândurile tale răzgândite atâţia ani. Îţi ceri, iată dreptul de a fi ceea ce eşti, ceea ce ţi-ai avut, ca mai toţi, drept de a trăi fără a avea sabia dorinţelor altora deasupra capului. Te ceri ţie cu fiecare clipă ce o furi somnului care nu se sfieşte să te îndemne să-ţi cauţi liniştea dorinţei de îl vrei tovarăş de noapte.
Ai avut atât de mult timp să dai vieţii dreptul de a fi şi ai avut atât de mult timp să înţelegi că pe câte drepturi are omul de la viaţă, şi omul trebuie să-i dea dreptul vieţii de se trăi aşa cum ea, cea care nu ia hotărâri, ci doar e pusă pe faptele de care ştie bine, cărora le ştie bine rostul, nu se încurcă în prejudecăţi, ştiind că, totuşi, într-un timp viitor, tot ei i se va cere socoteală. Ai avut timp şi, neînvăţând atunci, acum, prin trăiri şi simţiri înveţi că poţi doar ceea ce îţi este dat să poţi, dar nu ştii ce îţi este dat, dacă, val-vârtej, fugi de adevărul din tine.
Nicăieri, nicunde, nicicând... sunt cuvintele prin care ţi-ai răspunde acum întrebărilor... Nu mai ai nici încotro, nici să te ascunzi nu mai ai unde. Şi nici când să fugi nu-ţi mai poţi şti. Şi, vezi bine, nimeni în afară de tine, nu-ţi cere, nimeni nu te îndeamnă. Gândul chiar se dă la o parte, vorbele doar mai lenevesc, după învăţătura de care voit, dar mai ales de nevoit, au trebuit să ţină seama. De-atâta lene ce le-a cuprins, nici nu mai vor să tacă ci, de-a dreptul se lasă cuprinse de vorbele care nu te mai ascund şi nu se mai ascund de adevăr, de vorbele care dau înţeles aşteptării care numără nu zilele, nu orele, nici minutele, mai degrabă secundele, deşi nu e deloc departe de adevăr dacă spui că numără clipele bătăilor inimii.
Ţi-aş fi spus, de-ţi lăsai puteri să asculţi, despre munţii care, chiar dacă furtunile îi dezgolesc, în calea lor stau neclintiţi. Furtunile vin de departe şi, după ce îşi irosesc puterile în zadar, trec spre alt mai departe, unde, întremându-se, sau chiar prăfuite de tăvăleli pe câmpuri nesfârşite, mai pun şi altor munţi răbdarea la încercare. Dar când din ei pleacă furtuna care-i cutremură până în vârf de creste, n-au cui să mai stea împotrivă, chiar le pare rău că au fost stâncă de piatră şi nu şi-au lăsat zbaterile să fie ştiute. Şi atunci se crapă. Iar apele ce dintre pietre ieşeau să se coboare spre oameni, pietrele le iau şi le mută acolo unde muntele nu-şi închipuia vreodată să ajungă!
Aşa, punând tăcerile cap la cap, drumurile s-au împuţinat. Poate că, împăcată, de nevoie, ai vrut să înţelegi că liniştea s-a înstăpânit pentru un totdeauna al acestei vieţi. Semnele furtunii le socoteai drept semne ale toamnei ce, după cum mulţi ziceau şi socoteau, e mai aproape ca niciodată. Doar că toamna, pentru tine, e altfel decât a lor, este o toamnă fierbinte în care, dacă înfloresc pomii dau şi rod. Iar liniştea era cea de dinaintea furtunii căreia îi simţi primele adieri. Ca să nu mai auzi vorbe, nu mai vorbeşti despre ea, dar acum eşti convinsă că vine să cureţe tot praful pe care, neobrăzate, vânturi din obicei pornite, şi-au lăsat urme fără contur. Era timpul să te scuturi de toate cele ce nu ţi le-ai vrut şi să poti trăi bucuria ierbii ce-ţi va mângâia tălpile goale, tăvălindu-se prin ea.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: