sâmbătă, 30 martie 2013

Înţelesuri în tăceri

M-am întrebat, mă întreb şi încă mă voi mai întreba, de ce ţii tăcerea, când şi cu cine nu trebuie, la rang de mare cinste? Mă tot întreb, ştiind că ştii, de ce dai altă faţă feţei tale, încercând să te arăţi sub masca nepăsării, chiar şi când, chiar şi cu cine, nu trebuie. Ştii bine, mai bine decât oricine, când şi cu cine nu trebuie. Mă întreb cât te vei împotrivi vindecării rănii? Şi mă mai întreb de durerea timpului în care tăcerea din juru-ţi apasă pe tine şi apăsarea i-o simţi, grea, acolo unde ar trebui să simţi mângâierea ce ţi-ar fi trebuit să-ţi fie de atâta timp?
Iau eu, şi mă întreb de ce nu ai lua şi tu, înţelesul prezentului ca o simplă continuare a ceea ce urmează a fi normalitate şi adevăr. În stupul prea plin de trântori, moare matca, de nu se îngrijeşte nimeni să-i alunge acolo unde ei pot fi de trebuinţă. Acolo unde-i şi miere bună şi rod pe măsură, vin, de multe ori, şi ei. Ştiindu-se de nefolos, tac spre a nu se lăsa nici alungaţi, nici plecaţi... Ceea ce vei fi, cele ce vor fi, încep să se întâmple şi, cu prea mulţi fără folos prin împrejurul tău, faptele vor sta să aştepte limpeziri fără de care s-ar putea umple de golul privirilor hapsâne. Chiar şi eu, ştiind câte ceva de cei ce privesc seara la stelele ce cad aşteptând luceafărul dimineţilor pe cerul plin de nori, voi privi depărtările neconturate, doar-doar, vor înţelege absurdul clipei în care sunt trăitori ca martori, stându-ne aproape.
Hotarele minţilor sunt tainice, spun toţi cei cărora le este frică, pentru ei prima dată şi mai apoi că se poate şti ceea ce le stă în minte să facă, că le pot fi ştiute gândurile. Tu ştii cât de mult vor unii să tacă cei ce ştiu că nu-i aşa. Tu ştii că unii îţi vorbesc în faţă una, pentru a avea, cum spun ei, loc de bună ziua, dar acolo unde cred că pot să-şi arate faţa, pe om îl desfigurează şi-i pun în spate răutăţi din cele mai mari, adăugând faptelor adevărate toată încărcătura, ce greu o suportă, a faptelor lor. Şi, de multe ori, doar pentru a arăta cât de bine se pricep a înţelege pe alţii, câteodată pentru a apăra pe cineva asemenea lor sau, unii mai temători decât toţi cei care au curaj să recunoscă temerile ce le au, pentru a se privi pe ei înşişi în admiraţia celor ce îi ascultă.
Astăzi, când timpul faptelor se sfârşeşte înainte de a se face orice faptă, când doar vorbele, cred oamenii, că sunt îndeajuns ca leac, alinare ori ajutor, mare sforţare este de trebuinţă, pentru ca ele să se poată rosti. A vorbi cuiva e faptă ca orice faptă, ce trebuie plătită, nu mai este un dat firesc, o realitate a vieţii. Tăcerii azi i se pune preţ, vorbei i se cere preţ. Totul e târg şi toţi sunt târgoveţi. Şi cum toţi caută să aibă câştig numărat, toţi cred că vând, iar dacă, aşa cum era altădată, nevoie de o vorbă bună ar avea cineva, cei ce încă n-au prins gustul tocmelii uită, şi găsesc câte un motiv bine ticluit ca să fie crezuţi că au uitat şi nu că puţin le-a păsat de cineva. Şi ticluiesc motivele bine, să nu-şi strice numele de săritori la greu, nume pe care greu şi cu greu l-au pus în mintea celor pe care i-au întâlnit.
E normal anormalul şi de înţeles absurdul... aşa e croiul de azi al lumii în care moartea dă spectacole la care se râde în hohote. E firesc nefirescul şi bună de preţ sărăcia... aşa se înţeleg încurajările ce nu contenesc, spuse de cei ce rânjesc sau râd cu gura până la urechi de curajul ce-l au să mintă de nici ei nu pot să se creadă, de naivitatea celor ce iau drept ştiinţă, cunoaştere şi adevăr spuse ce încep prin a-şi contrazice propriul final, care, oricum era făcut să contrazică tot începutul. De-aceea azi ai ajuns şi tu, am ajuns şi eu, cum şi alţii au ajuns sau vor ajunge, să nu mai ştim dacă noi suntem absurzii anormali ai unei lumi absurde şi anormale care crede că va avea viitor.
Lângă minciună adevărul străluceşte, şi tocmai strălucirea adevărului o caută cei care fac minciuni prin alăturarea de adevăruri care nu au cu să se lege unul de altul, fiind unele asemenea larmei alămurilor iar altele duioşiei fluierului care râde, ori plânge, după sufletul şi trăirea celui cel face să fie auzit. Şi alămurile, şi fluierul se aud, dar cu totul alta e trăirea celor ce le aud. Împreună nu cântă niciodată, dar dacă se împreună mulţi vin repede să vadă ce nu s-a mai văzut. Şi aşa şi cu cei care pun mormane de adevăruri ca să încropească ceva pe care curioşii să-l ia drept adevăr relevat de minţi luminate şi cunoscători a tot şi toate. Unii se prind în horă, dar alţii nu îşi pot acorda vioara sufletului lor cântului neghiob ce sună a doagă spartă. Doar unii mai rămân încredinţaţi că au ascultat cântecul Cerurilor.
A venit timpul să se vânture pleava de neghină şi grâul de amândouă. E greu să vezi că ceea ce rămâne este puţin, foarte puţin faţă ce ceea ce se arăta, la un loc, a fi. Erau unii pleavă şi alţii neghină. Pleava nu are motiv de a fi decât ca un rest ce tot praf se face. Neghina de ajunge să facă rod, va face ca până şi pleava să fie greu de găsit. Aşa că tu caută înţelesuri în tăceri tăcerilor şi spune ce e de spus acelor care vor, acelora care pot, să audă, să înţeleagă, să vorbească şi să-ţi vorbească...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: