duminică, 24 martie 2013

Ţie, visul de-mplinit îl vrei...

Până una alta, până când se face ghem timpul, adunându-ne la un loc, te văd aşteptând ceva ce nu-i întâmplare pentru tine, chiar dacă, tu îţi spui că aşa ţi-ai dorit să-ţi vezi visul cu ochii şi să trăieşti timpul acela aşa cum ai dat înţeles faptelor. Dar, de-atâtea ori a trebuit, când mergi în târg, ori să iei ce găseşti, ori să pleci cu mâna goală, chiar dacă la plecare erai pusă de treburi mari. Tot aşa şi visul tău, încă suferă după clipa în care îţi va fi trăirea un întreg redeşteptător la viaţă. Fără tine, fără clipa hotărâtoare de a fi tu cu tine şi adevărul ce mocneşte în tine, visul va fi doar un şir de fapte ce va fura nopţi şi zile la rând.
Eu acum nu mă apuc să îţi povestesc... Nu îţi povestesc nici trecutul şi nici viitorul. Vom avea timp în acea noapte în care se vor perinda prin faţa ta amintirile, dornice, prea dornice să îţi fie de ajutor. Din atâtea câte s-au adunat, sunt câteva pe care ţi le porţi în suflet, ascunse tainic, de teama, de ruşinea, de mânia şi deznădejdea care te-ar putea, îţi zici, ştiindu-le dezbrăcate de poleiala care le-a făcut să fie grele ori să se lipească fără rost, că nu mai are, azi, rost să îţi aminteşti. Acelea câteva, pe care doar după ce vei şti că pragul nu doar l-ai trecut, ci l-ai sfărâmat, l-ai lăsat pentru totdeauna morţii din trecut, abia atunci le vei arăta cu degetul şi, nefiind singură, vei avea curajul de a le înfrunta.
Tocmai acum, acum când eu caut nişte rosturi care se vor fi rătăcit, întâmplător sau nu, pe undeva viaţa s-a găsit să arate că-şi are motive de popas şi că nu se lasă prigonită de furtunile ori de arşiţele care nu mai contenesc. Ea mă face să înţeleg, cu fiecare zi care trece că până şi rosturile au ştiut că şi rătăcirea lor are un rost. De-ar fi stat mereu în preajma mea, n-aş mai fi văzut că drumul nu-i dans în cerc, n-aş fi ştiut că fiecare pas în lungul drumului rodeşte şi rodul doar cules dă bogăţie. Altfel căutam şi eu, ca mulţi alţii, să mă îmbogăţescă atâtea nimicuri, cele care sunt peste tot, din belşugle. De-aceea tocmai acum viaţa a prins curaj să tune şi să fulgere, supărată pe îndărătnicia ce mă făcea să uit că mai am paşi de făcut. Aşa s-a fă-cut să fie la mine... Însă nu doar la mine... Poate că încă te mai împotriveşti să crezi, dar aşa e dat să fie, şi la tine, ceea ce va fi!
Regulile vieţii sunt mai simple decât regulile pe care omul, ştiindu-le ca fiind dintotdeauna, ştiindu-le ca fiind şi ale celui fără învăţătură dar şi ale celui prea plin de învăţătură, n-a vrut să creadă că au în simplitatea lor tot ceea ce trebuie, nimic nu trebuie lăsat deoparte, nimic altceva nu mai trebuie în plus. Aşa au fost începuturile, când oamenii pământului erau fericiţi. Noi i-am numit primitivi şi am căutat să facem reguli, ca să nu mai fim ca ei numiţi. Din tot ce ai învăţat, poţi să spui că ai găsit un drum pe care să nu te plouă, să nu te bată vântul? De câte ori n-a trebuit să te fereşti de ploi, să cauţi adăpost contra vânturilor... Şi ce să mai zic de vremurile când tuna, când fulgera şi când vântul te arunca încolo şi încoace? Acum, când te-ai pus sub adăpostul visului împlinirii prin altceva, ţi se pare că mergi sau că stai pe loc şi te mişti, din când în când, în jurul adăpostului, să te dezmorţeşti?
Uite, vezi, ce repede trec vremurile... Şi trece şi timpul. Trece al tău, trece al meu... Nici măcar această trecere nu e la fel ca toate celelalte. E o trecere care să nu lase, celor ce vor să ştie tot, nici măcar o fărâmă de îndoială, să creadă că tot ceea ce şi-au vrut, tot ceea ce şi-au dorit, au şi îi lasă încrezători în tot ceea ce ei vor şi doresc ţie şi vieţii tale. Şi e de la sine înţeles că şi mi-e de-ar fi să fac ceva ce le-ar strica socotelile.
Ţi-ar fi mai uşor, îţi zici, de-ai şti de pe-acum ce mai e, ce e, de făcut. Ba chiar te gândeşti că de ar fi să ştii, le-ai face fără zăbavă. Însă tot fără zăbavă te-ai porni să-ţi pui întrebări şi să cauţi alte căi, căile ce acum, ori atunci când vei vrea hotărî ceva, ţi-ar fi cele mai bune. De o întrebare însă ai fugi, o întrebare, numai una, ai ocoli. În acea întrebare ar sta, ca şi până acum de alt fel, începutul ori sfârşitul unor vremuri la care de gândit de poţi gândi, dar de ştiut nu ai avea nici de unde, nici cum să ştii cum ar fi. Nu ţi-ai pune niciodată întrebarea care să lase vieţii dreptul de a se arăta în tot adevărul ei... Nu te-ai întreba niciodată dacă vieţii tale calea aleasă chiar i-ar fi de trebuinţă.
Ar fi, aşa cum începusem să îţi zic, multe de luat în seamă şi tot la fel de multe, de lăsat să-şi obosească puterile, contrazicându-se singure, faptă pe faptă, vorbă pe vorbă sau chiar gând pe gând. Acele vremuri, când te trezeai din somn să-ţi iei din spate pietrele de moară ale vorbelor mânioase, scot şi acum scântei, lovindu-se de dorinţa de a merge, de a alerga. Alergătură-ţi este şi acum viaţa, dar cu folos de clipă furată simplei dorinţe de a nu uita ceea ce trăieşte de la începuturi şi peste sfârşituri în oricine. Alergătură-ţi este viaţa în aşteptarea împlinirii visului. Tocmai de-aceea, ţie, visul de-mplinit îl vrei, până una alta, îţi vorbesc din tăcerea aşteptării mele. Cu tine, doar împreună cu tine, acele mici amănunte ce lipsesc întregului, ca să poată să nu se mai proptească în orice fir de praf, le vom pune pe roate, cu rosturile din începuturi, vieţi şi vise.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: