Ne simţim mereu nedreptăţiţi în faţa timpului şi, cu toate că, de multe, multe ori l-am vrea făcând cale întoarsă, tot pe el aruncăm vina. Se face vinovat de toate cele pe care noi doar privind în urmă le putem pricepe. E vinovat că doar când ce-a fost mult a trecut, esenţele se percep ca regrete...
De ce ar fi omul vinovat şi nu timpul atât timp cât oricât ar fi plină de soare şi căldură, vara, până peste un an omul uită că tocmai prea multa căldură a soarelui, pe care o ştie dătătoare de viaţă, e cea care arde, face scrum, omoară.
Când noi suntem prea ocupaţi cu căutarea conjuncturilor şi a prieteniilor ce doar prin ele se pot lega, cum să nu fie timpul vinovat că a trebuit să treacă pentru ca noi să înţelegem că sunt puţini adevăraţii prieteni, cei care oricând pot fi repede număraţi, şi că alergând după ce era mai la îndemână, ceva ce nu cerea efort, mai devreme sau mai târziu, ne-am trezit crezând că avem în jur pe cei, foarte mulţi, prieteni falşi? Evident, ca noi să învăţăm, timpul a trebuit să treacă!
Abia după ce timpul a trecut nu ne mai încurajăm, aşa cum o facem ca să ne ştim liberi de noi înşine, că vorbele spuse la mânie, fac rău şi după ce mânia a trecut, tot restul vieţii, celui ce i-au fost spuse. Şi tot atunci ne e dat să ştim că de a scuza e oricine în stare, dar iertarea o pot da doar sufletele cu adevărat mari. După ce ne este clar că a trecut timpul, ne dăm seama că ne-am găsit scuze, dar nu ne-am iertat. Dovadă stau regretele.
Nu ar fi, oare, normal ca timpul să ne înveţe dinainte de a ajunge, mai devreme sau mai târziu, a suferi, întreit, înzecit, mult mai mult, umilinţa, dispreţul sau ura pe care altor oameni, le-am arătat? Nu ei, timpul, avea datoria, obligaţia chiar, ca, înainte de a bate drumul trecerii să ne facă să ştim că grăbind sau forţând faptele să se petreacă, ele duc înspre un final altfel decât era aşteptat?
Şi tot vinovat este timpul de trecerea nevăzută. Abia trecerea lui ne face să vedem atât de neînsemnate diferenţe: diferenţa dintre înlănţuirea unui suflet şi susţinerea acelui suflet care, prin mâna omului în care îşi duce această viaţă se aşează în mâna noastră, diferenţa dintre dragoste şi simplul gest fizic de a ne culca cu cineva, diferenţa de a avea pe cineva alături, cu totul diferită de starea de siguranţă. Şi mai e subtila diferenţă între sărut şi promisiunea gestului următor ori neînsemnata diferenţă între a primi un dar şi a aştepta mereu altele.
Când ne dăm seama, după ce timpul a trecut şi s-a trecut odată cu noi, că rana gravă ce cândva unui prieten i-am făcut-o a lăsat urme şi prietenia de altădată niciodată n-a mai fost la fel, ne putem pe noi învinovăţi? Ori că ceea ce altădată ne era bucurie alături de prieteni iar după ce s-a rostogolit tăvălugul timpului n-avem cu cine împărţi momentul bucurie, pentru că, la un moment dat, n-am vrut să-i mai avem, i-am alungat chiar cu o oarecare bucurie, pentru că mai veneau să ne spună şi ceea ce nu ne era pe plac, nu trebuie să aruncăm vinovăţia doar pe umerii timpului?
Ce mai trebuia să facă timpul pentru noi şi a uitat şi n-a mai făcut?... Bineînţeles, ne-a trădat. Nu ne-a făcut de la început ştiutori că am stat alături de cineva doar pentru că atunci ne oferea un viitor mai bun şi acum când încă nu-i prea târziu, ori pentru unii e prea târziu, am ajuns să vrem întoarcerea în acele timpuri, să schimbăm motivele, chiar pe cel de alături... ori, că atunci ne-am dorit să fim alături de cineva pentru a fugi de singurătate, iar acum am ajuns să fugim cât mai departe de acea persoană, pentru a nu o mai vedea, fiindu-ne de noi ruşine.
Totdeauna el, niciodată noi, atât timp cât n-a trecut destul de mult... asta spunem... Dar, când a trecut destul, ori când simţim că nu mai e mult cel care să treacă ştim că doar trecând timpul am învăţat că fiecare faptă şi fiecare clipă trăită alături de fiecare fiinţă nu se mai repetă, că prezentul era mult mai important decât viitorul, că a încerca să ierţi sau să ceri iertare, să spui că ţi-e dor, să spui că iubeşti, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, în faţa unui mormânt, nu are sens. Tocmai atunci, chiar dacă ne simţim fericiţi alături de cei din jur, ne lipsesc teribil de mult cei care mai ieri erau cu noi dar acum s-au dus, şi nu mai sunt... Invinovăţirea timpului se mută în regrete, alături de regretele că prea multă importanţă a avut alunecosul mâine faţă de astăzi şi acum şi că n-am ştiut cât de valoros este omul. Timpul însă e pe sfârşite. A trebuit să treacă pentru ca noi să ştim...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu