Visele nopţilor, în ultima vreme, au uitat să mi mai aducă veşti despre tine. Dacă nu le-aş şti obiceiul, aş zice că aşa începe drumul uitării. Dar m-am obişnuit cu ele de atâtea vieţi: când e dat să se apropie timpul trăirilor pline de înălţimea plutirii, tac. Cândva, într-o tinereţe, mi-a fost şi mie greu să le înţeleg, M-am supărat de multe ori pe ele, m-am supărat că m-au lăsat întâmplările fără cuvinte, dar abia când s-au hotărât să-mi facă pe plac, am înţeles de ce se prefac a nu mai şti ce va urma. Abia atunci, când nu am mai trăit bucuria jocului vieţii, am înţeles că visele mă iubesc. Iubindu-mă, îmi lăsau bucuria pe care nu mi-o puteam avea ştiind că urmează făptuirea destinului.
Iarăşi am trecut, tu acolo unde eşti, eu aici unde sunt, peste prag de anotimpuri, peste timpuri în care nu s-a întâmplat mai nimic de care să ne aducem, cândva, când vom reveni, aminte. S-au mai vorbit între ele zilele să se unească pentru a ne arăta cât poate să fie o zi de mare, stând să te aştepte pe tine. Aşteptau şi aşteptau, întrebau în stânga şi întrebau în dreapta, erau, firesc, pline de curiozitatea celui pe care îl rogi să-ţi dea ceva şi el îţi dă, dar tu nu vii să iei ceea ce îţi dă. M-au întrebat chiar şi pe mine dacă nu am primit vreo veste despre gândurile tale, sau dacă nu ştiu cumva, cine, ce, ţi-a aruncat, simţind cumva că-şi poate lua, de la tine, rodirea, praf în ochi, şi acum te temi să nu confunzi răsăritul soarelui cu raza morţii unei stelei căzătoare. Întrebarea lor m-a convins că visele au tăcut tocmai pentru a lăsa zbuciumul aşteptării să apară doar atât cât să nu mai lase gândul să se pună piedică faptei, pe care, altfel, destinul ar pune-o grabnic, acum, în drepturi, sau cândva, chiar şi împotriva firescului.
Rândurile acestea, pe care ţi le scriu acum, întorcându-mă de undeva din miezul întrebărilor, vor ajunge la tine, însă ştiu că la prima lor citire, nu vor cântări mai mult decât vorbele ce le auzi la oricare trecător pe lângă tine. Rândurile acestea nu caută nici să te grăbească, nici să te convingă. Când le vei citi a doua oară, şi-atunci va fi în vis, înainte de a te trezi, aproape de miezul zilei, nu vei şti dacă ai apucat să citeşti şi ceea ce scrie la final. Visul te va convinge să cauţi şi să faci tot ceea ce trebuie, ca să nu lipsească, din toată povestea, tocmai finalul. Aşa vei ajunge să îţi doreşti, destinului, fapta şi faptei urmarea.
Gândurile trec fără să le pese că ne-au lăsat, câteodată, mai săraci în răspunsuri decât înainte de a face şi desface ele noduri în trestie, dând apă la moară întrebărilor pornite din neantul pe care, s-a văzut clar după aceea, l-au vrut să-l arate ca fiind şi Cer, şi Pământ, şi Rai şi Iad, la un loc, de nedesluşit. Gânduri multe şi multe întrebări, ţi-am mai spus, ţi-ai pus şi aşa, în loc de a trăi acum timpul în care somnul nopţii ţi-ar lăsa seninul dimineţilor să-ţi spele privirea şi să se dăruiască ţie şi împlinitoarelor mărunte fapte, încă fugi de colocolo, întrebându-te când a început ziua şi când a ajuns ea să se sfârşească.
Iureşul faptelor, ţi-o va lua, într-un curând, înainte. Aşa cum te ştiu acum, nu ca altădată, ziua, îşi va da dorinţa în petec, ci miezul nopţii îmi va cere să pecetluiesc drumul fără întoarcere. Zorii zilei nu te vor mai găsi dornică de a te ascunde, ci-ţi vor găsi dorinţa faptelor realităţii unui univers al menirii împlinite. Răspunsul tău privirilor pline de întrebarea mirării va da ocol nesaţului de poveşti ale curioşilor. Câţi prea curioşi o să vezi atunci că au roit prin jurul tău, atunci vei afla. Şi-atunci vei afla faţa celor care niciodată nu te-au privit ca potrivită cu ceva ori cu altceva decât ei îţi căutau potrivire.
Nu îţi mai aminteşti, înţeleg, sau doar mi se pare, însemnul dorinţei de nemurire... De mult aşteptatul pas prin valuri de furtuni va veni să te întâmpine, dacă doar asta va mai fi calea de a te face să nu uiţi cuvântul căruia i-ai dat putere de unică şi necesară existenţialitate. Vremurile vuiesc venirea-ţi şi nu se vor lăsa nici în voia ta, nici la mâna delăsării, dorită, fără doar şi poate, cea care, şi pe tine, ca pe mai toată lumea, te-a cuprins.
Imposibile au fost, sunt, şi vor fi, la prima vedere, toate faptele care lasă fără argumente gândurile, care să scape de răstălmăciri şi judecăţi. Fără cuvinte şi plini de mirare, în faţa puterii şi urmării faptelor, oamenii, ca să nu se spună că sunt potrivnici, fac din privirea înspre înalturi, şi răspuns şi explicaţie. Şi chiar cei de care se spune că sunt aleşi să fie făptuitorii cei dintâi, privesc în urmă să-şi regăsească urmele paşilor. Şi nevoiţi sunt să privească departe, cât mai departe, dincolo de ceea ce au văzut şi trăit, doar acolo putând găsi motivul pentru care nu au simţit zvâcnetul care i-a urcat pe vârfurile de care doar cei sus zburători, cei netemători de înalt, au ştiut. De-a-colo, din infinitul înălţimilor, trecuturile ni se vor explica nemaiputânsu-se ascunde.
A fost arătat semnul zilelor şi acel semn, sub privirile noastre, s-a aşezat în furca cerului, şi a coborât tot cerul stelelor până deasupra creştetelor noastre. Răsăritul lunii te-a mângâiat pe frunte şi razele ei s-au aşezat în părul tău. Adierea blândă a vântului ţi-a dus până la soarele ce nu se grăbea spre ascunzătoarea nopţii, aşteptând, mirarea privirilor tale, întâia dată învăluite de bucuria lunii pline ce se putea pe sine privi, privindu-te. De-atunci timpul îşi caută o măsură potrivită sensului de care ai nevoie ca să nu-l mai obligi să întoarcă privirea, şi nici să stea la poveşti cu răsăritul soarelui, rugându-l să mai întârzie înserarea, ştiindu-ţi dorinţa de a trăi libertatea orizontului senin şi a cerului înstelat. Şi tot aşteaptă să-ţi fii, cu totul şi pe de-a-ntregul, vis împlinit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu