vineri, 20 iulie 2012

Seară ultimă în lumea voastră [4]

- Înainte de a muri, oamenii realizează că totul a fost un vis şi că, de fapt, nimic nu a fost real. În viaţa lor, şi bucuriile şi tristeţile sunt împărţite, cam în aceeaşi măsură, în echilibru. Necazurile şi suferinţele au o intensitate mai mare, afectează mult mai mult şi mai profund, de aceea viaţa pare grea. Acesta-i motivul pentru care oamenii se satură de viaţă. Ei se tem de ei înşişi, fug de necazuri sau se îneacă în ele, îşi irosesc timpul şi uită de părţile frumoase ale acestui vis. Există iluzii care-i fac fericiţi, mai bine spus că imită fericirea, e adevărat. Dar ce fac ei, ce simt nu este sentimentul profund, este doar ca o încercare de a prinde în mâini o umbră, o himeră. Visul din somn nu se compară cu realitatea. Aşa cum dimineaţa se trezesc realizând că au visat, aşa şi după moarte îşi dau seama de realitatea adevărată. Şi cum viaţa li se pare grea, ca un coşmar, în clipa în care sufletele lor se trezesc trăiesc cu adevărat fericirea, bucuria că nimic nu a fost adevărat.
- Atunci de ce trăiesc oamenii pe Pământ ? Care este rolul acestei vieţi?
Din nou tăcere... Apăsător... Vocea-i devenise iarăşi grea, parcă foarte obosită. Vorbise rar, cu pauze lungi, din ce în ce mai lungi.
-Este un vis în care oamenii sunt aşa cum le este sufletul. Este dreptul lor de a visa. Căci Dumnezeu dă omului minte după sufletul său.
-De ce nu pot avea toţi un vis minunat?
-Ba da, însă trebuie să şi-o dorească cu adevărat. Totul depinde de ei. Însă oamenii intră într-o horă a ielelor şi uită că visul de a trăi are o menire a sa: redescoperirea propriei persoane. Dar oamenii nu reuşesc să parcurgă acest drum pentru că sunt prinşi de acest joc, de această vrajă şi uită mai tot timpul de ei. Tot ce se vede aici sunt imagini create de propriul lor suflet. Nimic nu-i real, este o realitate care se mărgineşte la percepţii care, de multe ori, de nimic real nu ţin cont.
-Pământul este tărâmul viselor? Aici se împletesc iluziile, aici încep… aici se termină?
-Dar eu... eu de ce sunt obligat să rămân? De ce nu iei seama de visele mele care nu mai există? De ce nu vrei să împlineşti legea? Spui că sunt conştient şi totuşi... Eu ce să fac? Cât să aştept, în zadar, o clipă care să nu vină?
-Ţi-ai ales drumul, ţi-ai ales calea. Poţi să faci ce vrei... Dar poţi să spui că ai ajuns la momentul spui că le-ai făcut pe toate câte ştii că le ai de făcut? Câte nerespectate, câte nefăcute poţi să duci înapoi, purtându-le, ca pe o cruce, în spate? Te uită în jurul tău? Ce-ai promis în Ceruri, ce-ai promis pe Pământ... Te simţi în stare să devii dintr-odată un om care nu-şi ţine cuvântul şi, în acelaşi timp un spirit care s-a cerut în misiune, înainte de vreme pentru a decade? Te uită şi numără... Vezi? 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7... ochii sunt spre tine ţiniţi, drumul spre tine merge, tu către ce ţinteşti ... Poţi să fii tu cel care le fură visul? Să fii cel care, din egoism, îi condamnă pe alţii la coşmar? Ce vrei să faci din Legământul vechi şi din ceea ce ai Jurat? Trădezi?
Tac... e singura mea şansă...
-Priveşte... dacă vrei numeşte tu... Şi mai priveşte... 1, 2, 3... Pentru ce, pentru cine vrei să îi laşi prădătorilor... Şi priveşte sus... Oare cât să aştepte?
-Pleacă de vrei, dar nu te poţi întoarce Acasă. Sau de vrei poţi să bântui cum bântuie atâţia... A fost ultima ta seară care este aşa cum au fost atâtea. Noaptea următoare este altfel... Pleacă, ai şansa ca să măsluieşti altfelul ce ţi-l ştiai când te-ai vrut, printre puţinii, să mergi înspre trecut ca să vii la pas în timpul prezent, viitorul celor de aici... Fii ceea ce ai vrut sau... vinde-te!
Lumânarea aproape că se stinge. Mă simt cuprins de melancolie când văd scânteia care încearcă să ţină piept întunericului. Abia acum înţeleg că viaţa este, într-adevăr, doar un vis, că tot ce se întâmplă este o iluzie: suferinţele, dezamăgirile, totul, chiar şi dragostea.
Zâmbesc ironic... „Nu iubesc, ci-mi place să cred asta? Nu sufăr, ci, pur şi simplu, nu accept deziluzia?”.
Cât timp a trecut? Se arată zorii... Nu, n-am adormit, mai repede m-au copleşit gandurile. Privirile-mi caută silueta ce o ştiam în faţa mea. Ciudat! Nu mai este acolo şi nici măcar nu am auzit când a plecat. Probabil n-a vrut să mă tulbure, să mă trezească din tăcere. Poate chiar nu-i aşa de rea, poate chiar nici nu-i aşa urâtă… Oamenii nu ştiu că este un înger... A stat atâta timp în faţa mea şi nici măcar nu i-am văzut chipul. Chiar îmi amintesc foarte vag de umbra ei şi tot ce-am discutat… abia îmi amintesc. Să fi fost un vis?
Lumânarea abia mai pâlpâie. O văd agitându-şi disperată flacăra din ce în ce mai mică. S-a oprit, s-a făcut mai mare, se stinge încet. Un fir subţire de fum se ridică împrăştiindu-se în dreptul ferestrei. Privesc uimit cum se topeşte chiar şi lumina în zorii care deja pot fi văzuţi de toţi. Curând avea să se lumineze.
Nu se mai vede fumul, iar ceara rămasă urmează să o curăţ şi să o arunc. Cine o să-şi mai amintească de ea? O altă lumânare îi va lua locul în sfeşnic şi va lumina o altă noapte, iar în zori va avea acelaşi sfârşit.
Da, într-adevăr! Am înţeles.
Flacăra lumânării a fost întrupată într-un ghem de ceară ce şi-a trăit iluziile o noapte, până când zorii au trezit-o.
Flacăra a fost şi ea un vis... un vis al luminii. Măine noapte pot aprinde o altă lumânare, un alt vis... Acum ştiu că nu este la fel ca al celei care s-a stins. Altora însă se poate să le pară că este la fel...
Trimiteți un comentariu

Cititori frecvenţi:

Google Followers: