Dacă mă întreabă cineva cine sunt, trebuie să stau mult timp să mă gândesc. Şi îmi e mai uşor să spun “oricine”, şi mi-este mai uşor să spun că nu mai ştiu nici eu, că mi-am pierdut nu actele care îmi dădeau, pe aici, un fel de număr de control, numai bun de indexat în arhiva cu identităţi comune. Mai uşor spun că sunt un rătăcitor... aşa mă readuc aproape şi mă pot confunda cu sufletul meu care, de multe ori înzidit de gesturile prea aristocrate ale acestei lumi, refuză identificarea la post-controlul soldaţilor zeloşi pînă la refuz, care caută laude şi măriri, care ar fi în stare să pună sub pasul omului atât de mult exploziv ce chiar un munte ar dărâma, pentru a fi siguri că pot trage destinele pe drumurile lor, drumuri cu paşi mereu cadenţaţi.
Sunt un străin, un suflet rătăcit care ştia de unde vine, acum nici măcar asta nu mai ştie. Mai repede ştiu că merg spre tărâmul de care se tem aceia care spre acolo m-au împins. Ştiu, ştiu unde, ştiu când, dar prefer să spun că nu ştiu încotro mă duc. Am mers până acum aşa cum am mers... cât încă nu mă căutau patrulele de noapte şi cât informatorii nu se interesau de odihna zilelor, am mers uneori alergând, fără să obosesc... Dar când am văzut, la prima barieră, câtă învălmăşeală se crease pentru că eu, necunoscut trecător, nu voiam să plătesc impozitul pe vise, a trebuit să urc versanţii abrupţi ai munţilor de ură, ca să pot să privesc, măcar pe furiş, razele Luminii. Abia acolo, pe crestele de pe care puteam să văd înainte şi să privesc înapoi, simţeam câte răni mi-au fost făcute chiar de cei care spuneau că sunt cei ce vin lângă mine spre a mă apăra, pentru ca rănile să mi se vindece... Iar unii chiar spuneau că vor să mi le vindece...
Au urcat destul, am şi coborât, ca să pot urca... M-au ostenit toate, dar cel mai tare m-au ostenit vorbele acelea care ţineau morţiş să-mi arate că nu sunt cel ce sunt ci sunt cel ce-mi spun ei că aş fi. M-a ostenit şi mai tare durerea pentru toţi aceşti clevetitori ce nu-şi vor putea privi în ochi nici copiii, nici nepoţii, nici strănepoţii, căci vor şti că faptele şi vorbele lor s-au întors la tot ce sunt, lumeşte, sânge din sângele lor. Şi, da, îmi doresc măcar o noapte în care să nu mai simt osteneala. Îmi doresc o noapte în care să urc spre Ceruri vegheat de raza de Lumină ce trece prin fereastra privirilor îngerilor, caldă şi lină, ca să uit de tresărirea inimii încercată de temeri.
Nu-mi trebuie un pat, ci doar pământul unei odăi mici, pe care să-mi pot simţi trupul neîmpietrit de veghea continuă a grijii pentru mâine, de plânsul copiilor uitaţi de oamenii ce îi au doar pe ai lor, acesta fiindu-le motiv pentru a nu se întreba de n-au cumva vinovăţie la moartea sufletelor părinţilor celor uitaţi.
Ştiu şi eu, n-am uitat, că oamenilor le era dat să se vegheze unii pe alţii, să trăiască sub semnul creator al celui ca unul singur, deşi de toţi văzuţi ca doi. Ştiu şi ştiu că nimeni nu mi-a putut schimba menirea, ci doar i-a pus piedici. Acum însă ştiu pe cei ce menirii îi pun piedici, că pentru a şti că este împiedicată, pe urmele mele stau cîteva legiuni înhăitate de câţiva nelegiuţi care se tem că neînsingurat aş avea nu doar curajul ci şi puterea să ridic în calea lor munţi cu crestele pierdute în înălţimea cerului şi ar trebui să facă întoarsă calea spre cei care i-au arvunit cu preţul sufletului meu, dar n-ar fi plătiţi ci pedepsiţi... Îmi doresc însă, cu toate câte ştiu, la ceas de taină să mă pot arăta în fapte, să pot să deapăn povestea pe care cine trebuie să o spună şi altora, ce nevoie au să ştie că nu trebuie să stea în genunchi, şi apoi să adorm ascultând povestea faptelor împreună, de demult sau chiar abia trecute, sau de a doua zi fapte împreună, ca eu să nu mai fiu învinovăţit de altceva decât de adevăr.
Nu mi-e greu să las să se ştie încotro merg. Mi-e dor de acea noapte care m-ar face să merg acolo, uitând de tot ceea ce a fost, pentru că, ştiindu-mi numele pe care să-l spun tuturor, nume ce mi-a fost de atâtea ori rostit, în graiuri şi spuse de peste tot, n-aş mai avea motiv să-mi aduc aminte căutarea de om ori rătăcirea ca suflet. O noapte care să-mi ia osteneala şi să o prefacă în puterea de a merge mai departe, sărăcit de singurătate, sărăcit de multele întrebări, îmbogăţit de dorinţa împlinirii desăvărşirii şi de aflarea adevărului ce, pe aici, prin ceea ce suntem, nu se lasă întru totul cunoscut...
Dar oare unde este seara în care uşa să mi se deschidă fără a mă auzi întrebat de nume şi de fapte care se vor judecate, pentru găsirea motivului de a mi se arăta pragul pe care să nu-l trec? Şi oare cine va fi cel care va deschide uşa fără a-şi arăta flacăra arsurii trimisă spre nicidecum arătosul meu trup, ostenit şi prăfuit pe hainele-i ponosite de atîtea furtuni?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu