duminică, 8 iulie 2012

Deloc întâmplător...

Înainte de a crede, ştiu. Înainte de a şti, cunosc. Înainte de a cunoaşte, înţeleg. E scara pe care las cuvintele să se aşternă şi să fie văzute. Celor ce le sunt date să le vadă, le vor cunoaşte. Cunoscute fiind, când vor fi necesare ideile, se vor fi lăsate a fi ştiute. Cu adevărat atunci vor fi înţelese şi, când faptele le vor ancora de realităţi, de trăiri, de concretitudini, se va regăsi fiecare în credinţă. Credinţa nu-i nici a mea, nici a celor ce vor deveni credincioşi. Este credinţa celor ce au fost trăind, dar, mai presus de toate, este credinţa celor ce vor fi, mai târziu, trăind. Şi, cei ce vor fi, doar ei, vor da valoare celor ce azi se statuează.
Într-un timp în care se suprapun straturile de înţelegere, fără a se mai atinge, războiul începe să-şi arate consemnul schimbării esenţelor şi planurilor. Se ţin mari, şi îşi arată valoarea, cei care nu pot înţelege lumea în care nu există cei de jos şi cei de sus. Pentru cei se sus, cei de jos sunt aruncaţi în lupte ce câştig nu aduc nici celor care luptă, nici celor care vor lupta şi nici celor pentru care se duce lupta. E o luptă surdă şi tot mai mult surzesc. Apoi va urma o luptă oarbă, şi tot mai mulţi vor orbi. Acesta-i ţelul care a fost căutat, pregătit şi dorit de când s-a rupt omul de Cer, căutând să-şi facă ceruri dosite în palatele ce ţineau în ziduri, prizoniere, spiritele luptătorilor fără motive ştiute, truditorii fiecărei zile.
Într-un nerecunoscut timp al celor mai neînţelese schimbări, cei din stânga privesc cu ură spre cei din dreapta şi cei din dreapta spre cei din stânga aruncă ura cu aceeaşi măsură. La mijloc, în cleştele celor din stânga şi al celor din dreapta, stau şi cei care încearcă să înţeleagă şi să molcomească privirile, la un loc, încă amestecaţi cu cei care strigă, spre stânga şi spre dreapta că încă-i prea puţin, că mai mult e necesar, că este timpul să se schimbe totul aşa cum vor ei să se schimbe. Stânga e deja în stânga, dreapta e deja în dreapta. E locul căderilor şi decăderilor, al celor care alt loc decât al râmânerii nu-şi pot găsi, ce pentru care scările nu se vor coborî, pentru că nimeni nu s-ar urca... E întunericul deja pe acolo... se orbecăie... E şi zarvă pe măsura orbecăielii...
Sus şi jos, atât mai rămâne... Aşa se vor împărţi cei ce acum sunt de neîmpărţit, cei care acum sunt văzuţi sau nevăzuţi, cei ce se vor a conduce dar şi cei care nu pot fi niciodată conduşi. Şi, printre ei, cei care vor să conducă, dar spun că nu vor niciodată să fie conduşi, cei care pun focul lângă pădure şi vor aerul plin de ceaţă sau de fum. Cei care se văd, cei care vor să conducă, au aura de stea, dată ce cei care se îmbulzesc să se facă văzuţi. Nici nu îşi văd chipul, nici conturul, căci forma le trezeşte, din adormire, diformitatea care ia locul a ceea ce a fost creat, purtând semnul Creaţiei. Ei doar cred că se îngraşă...Şi toţi se îmbulzesc, încercând să-şi aibă locul din faţă, dintâiul, spre mai uşori primi paşi pe scări.
Printre toţi cei care vor să se vadă stau, într-un calm al trecerii ultimilor ore, cei care pot să se lase văzuţi, fiecare, aproape de cei asemnea, împreună, căutători de împăcare şi de înălţare. Necunoscuţi cândva, neştiuţi acum, întâmplător întâlniţi între ei, sunt torţe unii şi veghetorii alţii. Nechemând ci doar spunând, spre cei alergători la vederea stângii sau a dreptei, spre cei, după modă, închinători, spre a sta, clipe de odihnă, şi a se privi în lumină şi nu în oglindă. Ei sunt cei care sunt auziţi spunând, clar, ca de toţi să se înţeleagă: mai este timp, pentru toţi cei care vor să mai aibă timp, e grabă mare doar pentru toţi cei care nu îşi mai lasă timp!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: