Ceasurile văzute

Nici o umbră nu are cum, nu poate să facă ceasurile să tacă atunci când se pornesc să bată în ritmul nestăvilit al inimii. Iar dacă piedică încearcă a pune inimii, să o facă să bată aritmic sau deloc înspre o parte, umbra va fi strivită de răbufnirea inimii ce nu va mai vrea să bată decât înspre acea parte spre care a fost oprită.

De când marile oprelişti se credeau totale, treptele se puseseră singure în mişcare, iar marea scară ce se sprijinea pe trapa ce se putea oricând deschide spre a o coborî înspre adâncurile întunecate, se mişcase singură, în ritmul secundelor care nu aşteptau porunci ca să se treacă spre acolo unde trebuiau să ajungă.

Spre orizontul înaltului înspre care se grăbesc şi acele ceasului, trecând peste amintirile îmbibate în cotloanele gândului, freamătul vieţii nu-şi lasă pornirea în mâna oricărei dorinţe deşarte, şi mută paşii celui ce îi sunt arătate treptele pe care, prin ceea ce a fost, prin ceea ce este şi prin ceea ce va fi, dincolo de toate cele ştiute şi neştiute, cunoscute sau necunoscute, trebuie să se urce. Iar dacă paşii nu vor să se mişte, treptele urcă singure.

În urcarea lor nu se pot opri. Cu fiecare zvâcnire simt paşii care ar vrea să se coboare şi zvâcnesc înspre urcare. Urcă în ritmul ceasului pe care îl văd apropiindu-se de clipa în care orice faptă îşi înalţă umbra spre a fi văzută în toată mărimea efectului, în care zâmbetul se arată dacă e rânjet şi mângâierea dacă este îmbrânceală spre drumul istovit de căutare.

Se aud treptele grăbindu-se. Cu urcuşul lor s-au obişnuit şi paşii care, mai şovăind, mai tropăind, încep să încerce a se muta mai sus. Căci paşii au prins a se întreba de ce să se arate doar ca simple reazeme pentru stagnatul omului ce ar fi trebuit să nu aibă nici o oprelişte. Paşii s-au răzvrătit, aliindu-şi trep-tele ce îi ţin căuş în palme.

Iar ceasurile s-au lăsat să iasă dintre nori şi să se arate cuprinse de nerăbdarea de a-şi suprapune acele, luminate de aurele începutului de zi şi viaţă. S-au lăsat să se vadă pentru totdeauna.