vineri, 9 martie 2012

Ape îngândurate

S-au tulburat rău apele care au stat golite de curgerea izvorului care le-a dat oamenilor. Neînceputa apă a dimineţii, pusă în prea strâmtorata închizătoare, s-a lăsat îngândurată şi s-a picurat înnodând vise.
Au stat apele pe unde au stat, s-au dus şi s-au întors, au dat înţeles viselor şi s-au lăsat înţelese de visurile ce repede au fost sortite uitării. Şi-au fost îndestul cuprinzătoare în idei şi-n fapte, dar nu îndestul cât să-şi dorească limpezimea izvoarelor ce le lăsase ape să fie, spălătoare de răscruci şi limpezitoare de priviri.
S-au tulburat rău apele care n-au mai putut să oprească drumul sortit, nici prin ieşirea din matcă, nici prin setea neostoită. De-au reuşit să grăbească un timp ce nu putea să se simtă, n-au reuşit să înfrângă aşteptarea dată spre izbândire şi izbăvire. Căci de mult aşteptau să se cureţe de păcatul ce îl picuraseră...
Se aşteptau să ne întâlnim şi stătuseră într-un cotlon fără să scoată o vorbă despre întâmplările cele multe la care nu vor mai face faţă. Li se învechiseră vorbele spuse de pe vremea în care nu se ştia că întâmplarea face să ne întoarcă Dumnezeu cu faţa către adevăr, chiar dacă oamenii nu cred că focul se aprinde din scânteia primului imbold preschimbat în gest firesc, primei porniri preschimbate în faptă lumească.
Au început să fiarbă când rostul ce-l aveau, stând strâmtorate, s-a spulberat în lumina zăpezilor care conturau drum de început şi pentru-ntotdeauna. Şi-au ridicat însprâncetate valuri şi s-au arătat a nu mai avea puteri când soarele primăverii a topit zăpada, când ziua a depăşit pragul nopţii şi când şi-au amintit că izvoarele se lasă, an de an, primenite şi aşteptaseră de trei ori venirea primăvarii ce le va readuce în vadul unui pârâu care să zburde peste pietre şi frunze noi, abia înverzite.
S-au tulburat prea tare, şi, de atâta tulburare, la ceas de taină al nopţii celei mai lungi, s-au eliberat ascunzându-se pe sub pământ.
Au fost aduse alte ape-n locul lor, primenite, puse să stârnească necunoscute forme care să ia locul înfloririi visurilor începutului de toamnă. Ape din izvoare văratice, pline de focurile ce se aprind sclipitor de repede, izvoare pline de colbul vântului şi al treieratului ca să poată îngrăşa pământul răsadurilor puse în glastră spre înflorirea ce bucurie să nu dea niciunui trecător.
Le simţeam de departe, mă opreau să le ştiu, dar mi s-au dat de gol cu mirosuri ce nu-mi puteau strivi înţelesuri ce le-am dat negândind şi cu puteri ce le-am simţit coborâtoare prin mine de atâtea şi atâtea ori. Şi tulburarea lor nu încetează să peticească fundul unui sac ce este gol. Şi nu încetează să învârtă o roată a morii ce macină gânduri.
Le-am tulburat pe cele vechi, şi vechi vor fi şi cele noi. Şi se vor tulbura atât de tare că vor coborî în adâncuri, prin locuri deja ştiute, purtate ca urme, pe învelitori ce se vor putrezi odată cu tot ce poartă în ele.
În coborârea lor se vor desgândura de toate nepotrivelile şi nepotrivirile ce le-au fost date. Şi cândva vor curge iarăşi, curate, în izvoare!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: