duminică, 25 martie 2012

Drum înspre lumini

Dinspre aproape înspre departe mulţi pot privi şi, privind, şi tot privind, se pot înfricoşa. Dinspre departe spre aproape, cei ce pot privi, nu au de ce să se teamă. Doar aceştia pot înţelege de ce există frica celor mulţi. Acolo, departe de aici, este atâta linişte şi pace că se poate să se vadă chiar şi numărul de paşi bătuţi pe loc, de-a lungul vremurilor de aşteptare. Numărându-i, se poate înţelege şi de ce, şi cum, şi cât paşii au stat să bătătorescă locuri neprielnice.
Dinspre aici privind înspre acolo, e greu să se străpungă orbitorul orizont încărcat de culori de purpură şi albul opalin. Dinspre acolo spre aici privind, e pe deplin înţeles fiecare gest, fiecare tremur al faptei, fiecare tresărire a gândului, fiecare dus ori întors, pe aripile vântului sau pe creştetul valurilor. Doar acei care pot privi de acolo pot înţelege adevărul şi pot deosebi minciuna de adevărul nerostit.
Pe sub acoperişul întunericului se poate orice să se facă, se poate orice să treacă drept colb purtat de vânt ce, odată decăzut în foşnetul mlaştinilor, doar fir de praf rămâne. De aici se mai poate da crezări vorbelor de duh rostite cu scop prigonitor, de acolo totul se înţelege ca prag ce nu lasă trecerii nici un strop de apă neînsufleţită.
În raza stelei ce va lumina acolo, stând şi privind, am înţeles că mă pot întoarce de aici acolo, doar pe acolo pe unde au căzut picături din curcubeu. Din roşu şi din albastru se va face, ca să fie la vedere, lumina care n-are cum să lase în întuneric nici cotloanele, nici înălţimile pe care le mângâie în fiecare dimineaţă soarele şi în fiecare seară luna. Am înţeles că poate să pară că e prea multă linişte şi că pe acolo puţini îmi vor mai putea fi întâlniţi, dar am aflat că alţii abia aşteaptă şi venirea mea, a noastră dacă mergem împreună. Doar cei care pot să stea cu ochii deschişi când razele seninului dau buzna peste priviri, pot, şi vor putea, să treacă de viforul ce mişcă munţii şi opreşte valul. Şi doar cu aceia, cei care pot şi ei privi de acolo înspre aici, vom şti cât de departe se poate ajunge.
De-acolo privesc, aici vorbesc. Acolo înţeleg marile adevăruri ce vor urma, aici vorbesc şi, de multe ori, mi se spune că dau gândurilor o valoare doar de mine dorită, de mintea mea plăsmuită. Privesc dinspre lumină, dar mai repede sunt ascultaţi acei ce stau sub straşina întunericului, şi trag uneori cu ochiul spre a găsi calea de a stârni seceta şi arşiţa născătoare de miraje.
Şi tot vorbesc, de ani şi ani, pentru toţi sau pentru unul, de căi, de drumuri, de poteci, privindu-le de la plecare, privindu-le de la sosire, privindu-le de sus, să pot să ştiu unde ajunge, când ajunge, cum ajunge, unde se poticneşte, când se poticneşte, cum se poticneşte, de ce se poticneşte. Prin privirile aruncate de de arcul curcubeului pot mai uşor să văd sclipiri de arme ce pot să apară celor de pe drum ca fiind lumina strălucitoare a celor ce ies de după colţ, proorocind adevăruri doar pentru a se câştiga încrederea, ca să poată apoi, asemenea lui Brutus, să înfigă tocmai acea strălucitoarea armă, adânc, fără de leac, pe la spate.
Cumpenele drumurilor m-au făcut întotdeauna să zăbovesc în a le privi sensurile şi direcţiile, căci totdeauna m-am temut de drumurile care se par pline de lumină, ca după primul colţ ori să se afunde, ori să se înfunde, ori să se scufunde în întunericul cel mai greu.
Am văzut mereu, oprelişte să vorbesc doar de la oameni am avut. Şi m-a durut, m-au durut faptele lor... Căci doar durere poate exista când înspre om îţi apleci fruntea să-i vorbeşti şi doar pentru că nu poţi să vezi ceea ce şi-ar dori să vezi, vorbe grele ori fapte potrivnice, ori pumni ameninţători, ori vorbe de ocară mi s-au aruncat de către cei ce în ei se voiau mai încrezători decât în Ceruri, deşi, unii, nici în semn de cruce nu-şi puteau îndoi mâna, căci le era îngreunată de sânge şi durere. Tocmai ei, cei ce erau Cerurilor împotrivitori erau şi sunt cei mai doritori de graţii şi împliniri.
Dinspre aproape am tot privit când lumini s-au arătat aproape de mine, atat de repede şi de aproape că m-am temut că ar fi doar vis... Mereu privind dinspre aproape, m-am trezit că văd dinspre departe şi vedeam ceea ce-a fost, şi trăiam ceea ce va fi. Luminile drumului, şi lumina mersului, şi lumina stelelor ce drumul spre însorire îl mergeau, mă tot puneau să mă întreb de ce privesc drumul dar privesc şi cerul, de ce văd cerul ca şi cum ar fi drum... Şi-mi era, pentru prima dată, greu să vorbesc...
Acum vorbesc, pot vorbi, voi vorbi... Acum pot păşi fără de teamă pe sub arcul curcubeului ce se oglindeşte pe drumul de sub paşi. Mergem lumini înspre lumini...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi: