luni, 19 martie 2012

Comori risipite

Ca în fiecare dimineaţă, un tânăr pescar îşi scotea plasa de pescuit, trăgând-o încet în barcă. Era mai de dimineaţă ca de obicei, era cu mult înainte de ivirea zorilor, era încă întuneric. Trăgea de plasă şi realiza, pe măsură ce plasa se aduna în barcă, faptul că prinsese prea puţin peşte. Când a tras toată plasa a realizat că, de fapt, nu prinsese nici un peşte dar i-a atras atenţia un zgomot de cădere a ceva în barcă. Pein întunericul nedesluşitor câutând, pe fundul bărcii a găsit un săculeţ în care se simţea ceva, se simţeau nişte pietre. Asta era tot ceea ce se strânsese în plasa de pescuit, în acea noapte. Un săculeţ cu pietre ce era stâns legat să nu se piardă nici o piatră din cele ce erau puse de cineva în el şi aruncat sau pierdut în apă.
Trebuia să arunce din nou plasa de pescuit, dar pentru asta trebuia să aştepte răsăritul soarelui. A mers către mal, a legat barca şi, în aşteptare, a deschis săculeţul şi luând din pietrele mai mari sau mai mici, a început să le arunce, gânditor şi plictisit, în apă, ascultând cum ele lovesc apa şi încercând să audă cum şi când ajung pe fundul râului.
Şi a tot făcut aşa, doar ca să-şi omoare aşteptarea. Piatră cu piatră a aruncat, până când s-au arătat zorii şi lumina a început să se ridice de pe oglinda apei, înconjurândul. A ridicat atunci săculeţul ce fusese plin cu pietre, săculeţ în care mai era o singură piatră. A scos-o din săculeţ şi se pregătea să o arunce când prima rază de soare s-a ivit vederii lui chiar pe mâna în care ţinea piatra şi l-a orbit reflectarea luminii pe piatră. A strâns piatra în mână, şi-a strâns ochii şi apoi, deschizându-i a cercetat piatra: nu era o piatră obişnuită, era un diamant.
A întors săculeţul pe dos, dar era gol. Atunci a înţeles că aruncase în apa adâncă, şi se pierduse în adâncul ei, un săculeţ întreg de diamante. Aproape că încetase să-i mai bată inima, privirea i se înecase în lacrimi. A început să strige către ape şi către cer. Era însă în zadar. Nu mai avea decât acel diamant ce-l ţinea strâns în mână. Dăduse din întâmplare peste o mare bogăţie, peste o comoară, ce-i putea fi linişte lui şi câtorva generaţii următoare dar, datorită întunericului, o dăduse, el, cu mâna lui, apelor râului care nici nu aveau nevoie de ea.
Vrând, vevrând, s-a liniştit, şi-a strâns mâna în care ţinea strâns ultima piatră care abia acum, pe lumină, ştia că nu era una oarecare, ci una de mare valoare, ea singură aducându-i liniştea până la sfârşitul vieţii, lui şi alor lui. Era totuşi norocos că întunericul se ridicase înainte de a arunca ultima piatră, de a-şi arunca şi ultima picătură de noroc, ultima bucăţică din ceea ce necunoscutul îi dăruise.
Pe mal fiind a înţeles rostul întâmplărilor. A înţeles că lumina dăduse peste el şi avusese nevoie de lumină ca să nu rămână ceea ce era când, pe întuneric, prea devreme, plecase să îşi strângă plasa de pescuit şi să arate lumii despre el. Regreta acea prea devreme plecare pe râu, căci înţelesese că tot în plasă ar fi găsit săculeţul de urca în barcă mai târziu şi n-ar mai fi aruncat toate celelalte pietre, necunoscându-le valoarea, înainte de a se lumina. Dar îşi alunga regretul cu înţelesul datului de a fi fost ajutat de întâmplarea razei de soare ce-i arătase bogăţia din mână înainte de a o arunca şi de a rămâne pentru totdeauna acel ce scormoneşte cu plasa sa adâncurile apelor.
***
Viaţa este o imensă comoară. Viaţa este un dar ce l-am primit, mult prea valoros ca să poată fi preţuit de la început. Noi nu facem altceva decât să o risipim, să o aruncăm ca pe ceva inutil. Chiar înainte de a şti ce înseamnă, ce importaţă are, noi renunţăm la viaţă, o lăsăm în întuneric şi o târâm în întuneric din frica de a urca spre lumină, o risipim fără a încerca să o ştim şi înţelege ceea ce cuprinde.
Valoare vieţii îi dau, cei mai mulţi, abia după ce o mare parte, sau aproape toată a trecut. Aceia sunt cei care au aruncat deja din comoara vieţii acele pietricele, înainte să îşi deschidă ochii şi să vadă că nu erau pietre, simple pietre, aşa cum se arătau în întuneric, ci nestemate.
Acei care au aruncat toate acele pietricele, mai niciodată nu vor fi convinşi că au aruncat diamante şi sunt aceia care vor încerca să convingă sau oblige şi pe alţii să le arunce. Ei sunt cei care se vor înfuria şi vor încerca să alunge pe cel care spune adevărul ce nu le convine, doar pentru că acesta a scos la iveală nebunia lor de a-şi risipi comoara şi furia lor pe aceia care au această comoară şi nu fac ceea ce au făcut ei.
Dar oricâte comori s-ar fi pierdut, dacă o singură piatră de valoare mai există, ceva mai poate fi salvat... Cât încă există această ultimă piatră, este necesar doar să nu vină iarăşi întunericul...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: