Două lumini...

O singură sete... Un gând ce nu se poate face nicicând, nicicum să dispară.

S-au vânturat atâtea colburi dinspre răsărit ori dinspre apus, au venit viscole şi îngheţuri ce au vrut să aşeze nemişcarea pe gânduri, pe vise, pe fapte, pe paşii drumului. Se tot încordau pe pragul serii şi se ascundeau în zorii dimineţii, încercând, şi pe lumină, şi pe întuneric să arate că orice ar fi să se poată mai bine, nu s-ar putea.

Le era simplu să facă ceea ce vroiau, le era la îndemână să pună stăpânire pe toate ungherele şi toate cotloanele, căci luminiţe, abia pâlpâind, încercau să arate lumii că Lumina tot există, oricât întuneric se ridică din haosul lumii. Şi vroiau să se arate luminând colţul lor de lume.

Jumătăţi de privire, jumătăţi de lume, luminate pe jumătate. Două lumini, două priviri, şi mare hoţie dinspre toate părţile, ori mare acaparare era în jur. Lumini care se ridicau spre Ceruri dar lumii se vedeau jos, mai jos decât era ajunsă flacăra ce putea să lumineze un întreg orizont.

Trebuiau simţite cele mai mari geruri, cea mai viscolitoare vreme, cele mai întunecate colburi să se ridice pentru a se reaprinde o candela în ceruri. O candelă ce, prinzând una lângă alta cele două flăcări, a reaprins flăcările făcliilor spre a arăta orizonturilor o cale pe care şi-au pierdut-o, dând-o ofrandă trăirilor de orice fel, lăsând-o pradă absurdităţilor.

Frig, întuneric, cutremure... Luminile se puteau frânge...

Candela s-a aprins în Ceruri, Luminile s-au regăsit pe Pământ, împrejmuite de alte lumini ce, încet, nesimţit, s-au apropiat spre a privi flăcări, îmbrăţişate urcând spre luminare. Lumini nevăzute cândva, lumini strălucitoare acum, lumini orbitoare pentru cei ce vor încerca hoţia sau devălmăşia vorbelor.

Două lumini, o singură sete. O sete nemărginită de a arăta lumii Lumina lumii...

Două lumini... Două lumini ce nu se credeau pe sine că au dat Lumină şi că dădeau Lumină. Şi nu se vroiau să se creadă până când alte lumini nu le-au arătat Lumina ce ele o dădeau. Şi nu se arătau, şi nu se dădeau de ştire până când altă Lumină nu le-a dat lumii de ştire.

Un întreg ce n-are cum să se mai rupă. Un întreg ce dă Lumini înălţătoare prin setea, aceeaşi, spre înalt, spre orizont, nicicând înspre adâncuri. Împreunate pe aici, ca omenească şi lumească luminătoare Candelă din ceruri. Pe totdeauna şi de-a pururi.

Două lumini, o singură cale...

Tu şi eu...