vineri, 23 martie 2012

Punct critic

Din depărtări s-a tot auzit un clopot care-şi lăsa, apăsător, dangătul ce ţinea să-şi pună amprenta peste zilele în care mai toate s-ar dori în nemişcare. Şi, săptămână de săptămână s-a auzit, săptămână de săptămână a spart ferestrele somnolenţei care nu-şi avea nici ea motive de atâta linişte şi nepăsare.
Plânsul ochilor, strivit de somn, se îndupleca să stea de-a curmezişul netăcerii fără motiv, ca să motiveze neliniştea. Şi, după toate acestea, venea clopotul care să apese pieptul celor care nu-şi opreau pornirea către învrednicirea prin credinţă.
Se aude acum clopotul care vrea încă odată să bată şi să răzbată, să spargă şi să despartă înfrăţirea râurilor. Clopotarul s-a trezit împins iarăşi de la spate de îndemnuri de mare lucrare întru preaslăvirea celor ce se tânguiesc povestindu-şi împotmolirile.
Se mai pregătesc şi acei care vor să bată toaca, ştiindu-se mai bine ascultaţi, într-un cântec ce, cu ani în urmă, au atras precum sirenele, drumuri înspre hrube depărtate şi care, la lumină de zi vor încă să pună nefiresc semn de întrebare vorbelor ce nimic nu spun.
Clopotarul nu vrea să ştie că se rupe lanţul de care trage clopotul de atâta timp. Nici nu ştie, dar nici nu crede, că se poate rupe. Şi are încredere în cei care bat toaca, atât timp cât cheamă la ascultarea clopotului. Iar de s-ar vrea să nu-i asculte porunca, le tot arată clopul de care el ştie să tragă, pentru a spune şi a se auzi doar ceea ce el vrea să spună.
L-am ascultat până acum bătând şi am tremurat odată cu tremuru-i natâng. Învăţasem calendarul pe de rost şi, chiar dacă îi ştiam puterea loviturii, chiar de-l ştiam sabie deasupra capului, îi aşteptam zbaterea ce se arunca asupra mea. De-atâtea ori, de-atâta timp, tresăream din liniştea privirii spre orizont şi îmi întorceam privirile în toate părţile, ca să nu-i mai aud răbufnirea, ca să nu mai pună piedică în calea paşilor spre drumul călăuzit spre împlinire. Şi de-atâtea ori i-am auzit năduful spus împotriva îndrumării, că nu ştiam de este dangătul lui sau ecoul sprijinit pe muchiile lumii.
De-atâtea ori fiindu-mi auzit dangătu-i, acum îi ştiu şi începutul şi chemarea. Acum ştiu şi pot să spun dacă se va auzi dinspre răsărit ori dinspre apus, acum ştiu şi cine trage clopotul şi îi ştiu şi pe cei care bat toaca. Când aud zornăitul lanţului clopotarului, încep să povestesc despre marea-i neştiinţă a lanţului care se va rupe, despre câte îndură şi despre câte i-a fost dat să audă. Eu povestesc către cei care îl aud şi ei, doar el nu mă poate auzi în cuvintele pe care eu le rostesc...
Toaca va mai bate şi va mai da ritm cântecului înşelător, cât vor mai sta cei ce au ascultat-o să o mai asculte, căci versu-i dulceag încă mai încearcă să spună ceva, dar se va topi în lumina marii torţe ce coboară purtată de îngeri, venind dispre cerurile din care s-a pornit să vină şi curcubeul care va rupe lanţul clopotului. Şi lanţul căzând, clopotarul se va înlănţui iar clopotul va fi tăcut pe totdeauna.
S-au înălţat toate valurile, s-au coborât toate digurile, s-au rupt toate barierele şi s-au spart toate barajele. Roata de foc nici că poate să mai stea în nemişcare, căci de jos este trasă în sus spre înapoi iar de sus este trasă în jos spre înainte. Marginea drumului s-a oprit să se mai clatine şi nu-şi mai ridică nămeţii plini de noroi nici când bătutul de toacă, nici când dangătul clopotului i-o cere. Şi roata şi drumul sunt pline de îndemnul punctului critic al eternităţii. Iar lanţul caută tăietura curcubeului zămislit în timpurile începutului, a cărui vreme e să dea rost legământului de peste vremuri neamintite.
Şi-i vremea de a face să tacă un alt clopot, mic, mai mic, dar care vrea să se aşeze sub umbra celui mare şi să-i împrumute zbaterea de altă dată, înainte ca toaca ce-i vesteşte dangătul să bată întâia oară. E vremea, e timpul...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: