Deocamdată se întâmplă

E prea multă linişte ştiută. E mult prea multă aşteptare. E o aşteptare care-şi rostuieşte un prag ce va fi bătut pentru a rândui acum nerânduitele clipe ale viitorului.

Aşa s-ar dori să fie, aşa e crezut că se poate impune să fie. Este o linişte bătută în cuie cu tăişul cuţitului. Un cuţit ce s-ar vrea tăietor în carne vie, un tăiş potrivnic firii.

Ca totdeauna, ca oricând este linişte, dedesubt stă ascuns tunetul fulgerelor în rafale. În plină noapte, lumini orbitoare vor străfulgera văzduhurile şi se va sparge liniştea. Şi-n lumina lor vederii se vor arăta şi umbrele cele mari dar şi toate faptele, oricât de mici.

E o linişte grea şi apăsătoare, o linişte pe care unii o cred bi-necuvântată. E o linişte a fierberii vulcanului...

Deocamdată se întâmplă aşa... Nu e ceea ce ar trebui să fie şi, pentru a fi aşa, s-au ridicat ziduri înalte. Dar le-au ridicat oameni prea mici care nu puteau să vadă cerul şi s-au încrezut în ceea ce vedeau. Lor acolo li se termina orizontul şi le-a fost destul ca să creadă că liniştea lor va fi pentru totdeauna.

N-aveau cum să ştie că adevărul lor nu face parte din adevăratele adevăruri, dar cum orizontul lor niciodată nu s-a confundat cu orizontul lumii, s-au aşezat să aştepte trecerea timpului, singurul ce-l împrumutaseră de la lumea de care se temeau.

Timpul trece, vremurile se schimbă. Cutremurele stau încă în aşteptarea tunetelor ce le vor urma... Cerul de deasupra capetelor va da veste că liniştea s-a spart cutremurată de Pământul de sub picioare. Şi luminile, ce în Ceruri se vor ivi, vor preceda luminile ce din Pământ vor zvâcni spre înalturi. În zvâcnetul lor vor dărâma zidurile luminate dinspre Cer.

Cine oare poate să mai creadă în atâta linişte? Cine poate să creadă în somnul de totdeauna şi în noaptea cea fără de sfârşit, de care chiar şi păsările nopţii au fugit?

Peste norii înălţimilor, peste adâncul apelor, creştetul valului se va înspuma, îmbrăcând miresele Pământului. Din norii înălţimilor se vor aprinde torţele altarelor ce pentru totdeauna vor încorona suflete alese. De peste tot vor veni cei ce îşi vor vrea aduce aminte că au cercetat liniştea fără a voi a sparge-o, şi se vor vrea a nu-şi recunoaşte necesara plecăciune a capului şi ruşinării trecutului.

Deocamdată se întâmplă ceea ce se vrea, deoacamdată se crede că liniştea de nimic nu poate fi spartă, deocamdată se crede că nimic nu o va trece înspre amintirea coşmarului. Deocamdată doar atât se întâmplă spre încercarea adevărului şi arătării potrivniciei şi a schimbării celor ce doar schimbarea trebuie să o facă. Pentru ceea ce va fi tot, puţin trebuie lăsat la o parte.

Deocamdată flamura adevărului se arată chinuitoare, în aşteptarea zilei luminate care va fi întâia dată privită ca împerechere a destinului cu viaţa şi a vieţilor cu viitorul. O zi pe care doar visele şi-o închipuiau şi pe care ochii deschişi au voit a refuza-o pentru păstrarea unui status quo.

Cărţile toate se vor scrie, deocamdată se întâmplă să aştepte, pline doar de îngândurare. Cărţile cu aceleaşi nume aşteaptă coperţile pe care este aşteptat mult-înţelesul, de pe acum şi din totdeauna.

Cu tot necrezutul, deocamdată se întâmplă, neştiuţi, doar paşii necesari redefinirii. Vremea de schimbare aşteaptă zorii marii zile ce a dat foc tuturor calendarelor.