sâmbătă, 21 iulie 2012

Tremurătoarele-mi înţelesuri

Se va fi-ntâmplat cândva, vor spune vremurile viitoare despre timpurile de acum, despre faptele necunoscutului pe care noi spunem acum, venind dinspre ieri, că îl trăim. Mâine, când vom desluşi o realitate, necunoscutul se va lăsa cuprins de propriul necuprins astfel că iluziile se vor iluziona cu propriul neînţeles. Doar când fapta îşi lasă urmarea a fi realitate incontestabilă, pasul nu mai are cum se împământenească altfel.
Am aşteptat spuneam cândva, pradă lăsându-mă trăirii zvârcolirii de om. De aş şti... spuneam! Şi ziua devenea absurd de nesfârşită, încercând să-şi caute prelungirea în noaptea de care voia să mă păgubească. De n-ai cunoaşte... îmi şopteau ochii încercând să mă convingă de a pleca de Aici, Acolo, în întâmpinarea adevărulului, a clipei în care şoaptele timidităţii se vor fi fost dătătoare de pravilă şi însemn.
De ce tu? De ce tocmai tu? De ce aşa? De ce tocmai aşa? De ce acum? De ce tocmai acum?... Întrebările lui ieri, întrebările de azi. Aceleaşi întrebări ce de atâtea ori mi s-au pus şi au rămas mereu fără răspunsuri date dar mereu lăsate semn de neam înainte mergători. Ceea ce nu se ştie încă nu vrea să se ştie. Mult mai departe de totdeauna, totdeauna spre etern, totdeauna spre continuu... paşii n-au fost nicicând întâmplători.
Sub sabie trebuia să-mi fie capul jos, dorit de cei ce nu-l tăiau pe cel plecat în faţa lor. Dinainte de a fi alungat cel prea de sine mândru în umbra tenebrelor, veghetorul adevărului şi dreptăţii era oricând gata spre a reda înţelesurilor vadul pe care să curgă şi nu să se îmbuibe în mlăştinire, să nu fie pus la remorca poftitorilor.
Sub sabie şi sub pedeapsă s-ar vrea şi acum să fiu ştiut pentru netăcerea-mi ce dă fiori doar la amintirea ştiutelor fapte. Se vrea şi se încearcă, pornirile se strivesc într-o necunoscută înfrânare. Dar urechile-mi aud vorbele izvorâte din neputinţa de a mă şti retezat... “Mai pleacă-ţi capul, că de nu tot ţi-l vor reteza”!...
Cât încă sabia e văzută ca tăietoare şi vărsătoare de sânge, mulţi vor spune asta, mulţi vor auzi asta. Şi o vor auzi de la cei care, cumva, cândva, se vor trezi ei, căutând să mai poată avea un strop de timp pentru a nu pleca din lume aşa cum trec frunzele îngropate de zăpadă. Atunci vor înţelege şi ei că acolo unde nu este cap, trupul foloseşte picioarele ca să-şi arate înălţimea.
Cel care pe sine se vede ca model şi pe sine se crede deasupra tuturor, înălţime doreşte a arăta că-i este propria statură, mai mult decât este modelul de om. Şi de-aceea mereu stă cu capul ridicat, din teama de a nu fi altcineva care să vadă alt orizont, alt răsărit sau alt apus. Şi nicicând nu va recunoaşte altceva, altfel, alcumva. În el şi din el sunt toate rosturile, înţelesurile şi adevărurile, dreptul de a nesocoti diferenţa şi deosebirea, dreptul de a lovi, despărţi, dezbina. E capul ce crede că nicicui, nici adevărului sau drepătăţii nu se poate pleca, pentru că nu există nici un alt adevăr, nici o altă dreptate care să nu fie aşa cum o vrea.
Dumnezeu există în fiecare dintre noi! Doar atât de se înţelege, oamenii ajung să-şi creadă statura ca cea mai înaltă, puterea cea mai mare, gândirea cea mai adevărată. Chiar dacă Dumnezeu există în fiecare, nimeni nu este Dumnezeu, nimeni nu poate să fie împlinitorul vrerii sale, fără voia sa.
Omul orice poate să facă, orice poate să gândească. Şi mai poate să vorbească şi fără să stea pe gânduri, să nu caute vorba care place, temător de cum este văzut, cum este înţeles, cum să se facă plăcut şi admirat. Adevăruri mari poate rosti fără să stea pe gânduri, dar teama că poate greşi nu şi-o ascunde, ba, mai mult o grăieşte. Poate că ajunge cu fruntea deasupra norilor şi privirea să-i cuprindă întregul Pământ, însă tot se întreabă de nu e cineva care cu privirea cuprinde şi norii sau chiar mai mult decât atât. Tocmai de aceea ştie că vorbele lui nu sunt sfaturi, ca ale celor ce-şi văd statura impunătoare ci sunt idei pe care cei ce-l ascultă le poate ignora, desconsidera, contrazice, dezvolta, sau însuşi. Ca să poată cuprinde Pământul, capul şi-l pleacă, ştiut fiindu-i că nu i-ar fi de nici un folos dacă stă să privească doar apusul sau răsăritul stelelor, prin întuneric...
De sabia omului nu mă tem. El o ridică, el o coboară. Sabia omului de-i ridicată, celui ce o ridică îi este dat să lovească şi în el şi de ea să piară, căci nici o sabie nu se opreşte din a tăia, făcută fiind să se nărăvească.
De m-ar face cineva să pier de sabia lui, ştiu că n-am să pier. Doar mor, însă nu pier. Chiar de capul ar fi să mi-l taie...
O sabie doar, o sabie altfel, caută privirile înainte de a şti cine le are şi unde se vrea cel ce le are. Iar când le găseşte privind înspre ceea ce pentru nimeni nu există, de cuviinţă găseşte că dacă spre alţii nu sunt îndreptate, doar spre Ceruri totdeauna, ori, de cele mai multe ori, spre Adâncuri, gârbovind şi scurtând văzul şi mersul ceului ce şi le ţine prea mândre şi prea neştiutoare a lungului nasului.
Nu-mi este teamă de sabia oamenilor, nici de secure, nici de topor. Nu-mi este teamă doar pentru că privesc fără ruşinare spre urma paşilor fiecăruia, fără a mă întreba de unde vine. De mă întreabă de vorbă, pot spune despre unde vrea să meargă, niciodată însă de cum merge, poate doar de cum trebuie să meargă
Iar de mai spun una-alta, mie, înainte de a spune altora, le spun. Căci primul sunt cel care trebuie să încerce, primul care să uite a-şi pune dorinţa mai presus de dor, primul care să nu vadă drumul ca ajuns la capăt şi nu doar ocolit, din necesitatea de a fi întărit spre a nu se prăbuşi niciodată. Şi primul care să nu se îndoiască de ceea ce este dat şi că aşa trebuie să fie, fiind dat, nu căutat...
Oamenii preferă securea, sabia, pumnul şi faptele prin care să pedepsească ei, uitând că Dumnezeu e în fiecare dintre ei, doar ei se lipsesc de el... Doar atunci când pedeapsa dată altora o simt ei îşi aduc aminte... Câteodată, de cele mai multe ori, nu mai pot fi nimic şi-şi vor ei înşişi capul căzut... E ultima dorinţă ce, atunci când crede de cuviinţă, Dumnezeu le-o împlineşte.
Stau şi privesc spre Cer şi spre Pământ... Un cap deja s-a rostogolit... Ochii-i s-au umplut de colb, dar îi recunosc privirea potrivnică, crezută, de sine, nicicând greşită...

Niciun comentariu:

Flag Counter