Somnul nopţilor tale

Acum dau ştire fără să mă tem: destinul se va împlini, ce-i scris e scris!

Mi-a fost drumul nopţii mai uşor decât credeam, decât oricine şi-ar fi imaginat. Am mers peste urmele zăpezii topite şi lustruită de soarele zile şi frigul nopţii, fără să simtă lunecarea pe care unii o încercaseră în faţa mea. Un drum fără oprire, un drum pe care nu credeam că aşa va fi să îl merg...

***

Am ajuns... şi am ajuns Acasă. Nu era nimic schimbat, nu arăta nimic a fi altfel. Aceleaşi stări de veghe, aceeaşi aşteptare... Eram, bineînţeles aşteptat, ştiau că vin, erau pregătiţi să-mi spună ceea ce aveau de spus şi de răspuns la ceea ce cerusem...

Să schimbi destine?... Cum credeai? Şi câte mai voiai? Destin, Misiune, Karmă? A ta, a ei, a mea... Tu chiar credeai că totul ţi se poate? Când ştiţi ce v-aţi făcut, cum să-ndreptaţi, de vreme ce îndreptarea vă sunt Eu?

Nu am vrut să dau crezare celor ce-mi erau cunoscute şi nici celor ce-mi erau ştiute. Am făcut şi eu precum mi-au spus oamenii, am vrut să fac şi eu pe placul celor ce, neîmpăcându-se cu destinul dat la plecarea înspre aici, cu legâmântul de a împlini ceea ce au cerut să împlinească, a celor ce aici trăind, s-au răzgândit sau au fost împinşi spre răzgândire, şi pentru ceea ce am făcut, prin El, blânda făptură a timpului ce va veni, Cerurile m-au certat. M-au certat pentru că prin ceea ce şi eu arătam altora îi îndemnam la împotrivirea către ei înşişi, Creaţie Dumnezeiască şi nu amăgire diavolească. El mi-a cerut să las neşterse cuvintele, ca să vadă toţi cât de slab poate fi omul, mânat de alte porniri decât cele fireşti faptei ce se face spre împlinire şi desăvârşire: împătimire, dragoste lumească, iubire milostivă.

Nu mi-a vrut mândria de a nu arăta acelora care vor să cunoască, nu m-a lăsat să iau cuvintele din faţa celor ce şi-au ţintit privirea pe slovele aşternute de mine pe hârtie. Mi-a cerut să rămân în faţa omului aşa cum sunt chiar de-mi vor spune cuvinte frumoase, chiar de-mi vor spune cuvinte urâte, să îl las pe om să vadă că nicicui nu-i este dat să nu cârtească, să nu facă greşeală. Că omul, din fiece greşeală, de-şi caută îndreptare, se învaţă să fie mai bun, mai binevoitor, mai plin de Lumina Cerurilor Înalte. Că uitând de deşarta mândrie a arătării la faţă cu ascunderea celor gândite, spuse sau făcute, răsplata îşi va primi. Că doar când ajunge să nu se vadă, în altul pe sine, va ajunge să se vadă, cu adevătat, pe el.

Şi, îndurerat de gândurile mele, ce le cunoştea chiar mai bine decât mine, după ce mi-a arătat ce mâini ne strâng de gât când să rostim adevărul, ce furci ne împing să rostim vorbele ce ni le pun în seamă, făpturi de pe aici şi făpturi ce nu ni se lasă acum vederii, că-s de departe sau de prin alte părţi, nechemate sau chemate de cei necuraţi în gânduri şi trecut, mi-a mai zis: De te uitai la tine, de-ţi căutai dreapta privire şi căutai să te rupi de vorbele ce plecau la tine, căutând mai departe de supărare şi de neîndestularea şi puţinătatea de acum, a nevoilor date de viaţa din lumea în care trăiţi şi căutai mai degrabă a-ţi afla calea de a nu mai trăi datori unora ce s-au nevolnicit a se vinde pentru desfătare lumească, pentru desfrâu trupesc şi răscumpărare târzie a celor nefăcute din ambiţie, sau a celor ce s-au depărtat de Noi, încercând să ne gonească, nu v-ar mai fi bântuit gânduri negre ale pierzaniei, şi te-ai fi apropiat mai repede, cu o zi, de trecerea pragului îndurărilor. Ţie îţi este vina că o zi în plus va dura această îndurare. Te du şi te lasă judecat de cei ca tine, căci voi, cei care aveţi cunoscute virtuţile, aveţi şi putinţa de a vă judeca şi a vă da pedeapsa ce vi se cuvine, trăind-o până la cele mai mici amănunte. Te du, căci au venit toţi, din toate locurile prin care acum vieţuiesc.

Mi-am plecat capul Lui, aşa cum nu mi-e dat să o fac de multe ori, aşa cum am făcut-o doar în faţa Celui care-mi dăduse de ştire că trebuie să îndeplinesc ce mi-am luat asupră-mi la venirea în trupul celui gonit de slujitorii adâncurilor, ştiind cele ce urmează să le pătimesc pentru a putea, tot aici, să le împlinesc, după trecerea celei de-a doua porţi. Pe drumul către locul în care trebuia să mă duc fără de durerea greşelii, le-am revăzut pe toate câte nu le-am făcut la timpul în care trebuia să le fac, şi le-am uitat...

Pe-atunci m-au chemat să-mi dea de ştire. Dar nu făcusem decât să mă împotrivesc, să spun că în simţire nu-mi este de bine decât viaţa pe care o aveam, împreună, aşa cum fuseseră anii trecuţi. Mi-era prea dragă simţirea ce pleca din tăcutele gânduri ale drumurilor de unul singur, şi simţire îi spuneam, fără să mă uit la cuvintele de mine spuse, când gândul nu mai putea să mi se opună. Şi pentru că nici alungării nu i-am dat nici rost, nici înţeles, mi s-a dat încercarea care să mă arunce dincolo de prima poartă, întâmplarea în care mie, neînţelegătorul, să mi se arate chemarea în faţa lor. Când prima şi a doua oară am urcat, n-am văzut decât drumul şi tărâmurile, abia a treia oară am ajuns în faţa lor. Am sost primit cu drag, dar judecata mi s-a făcut, vinovăţiile mi s-au spus, plata şi pedeapsa mi s-au dat, n-am fost, în nici un fel, de ceva, mai mare sau mai mic, cruţat.

Şi atunci am avut vina, ca şi acum, de a încerca să schimb destinul. Chiar dacă atunci era într-un fel iar acum în alt fel, vinovăţia nu-mi este mai mică, cu atât mai mult cu cât ştiam că doar cei care nu cred, după ce ştiu, încearcă marea cu degetul. Acum îmi era ruşine mare că făcusem cererea prin care mă arătam că sunt cel care pun condiţii. Să arăt cui? Să arăt ce? Să arăt cum? Vieţii ştiu că nu-i pui condiţii despre Ceruri, despre ceea ce e scris, despre ceea ce îi e dat. Vieţii ştiu că trebuie să te dai pe tine, fiindcă pentru că ai promis asta, ţi s-a dat.

Aveam multe de numărat din faptele ce le făcusem, trebuia să le ştiu pe toate. Trebuia să aleg doar faptele mele, doar de ele să ţin cont, să mă despart de cele ce eu credeam aici că sunt vinovăţii ale altora, şi n-a fost vreme să ajung decât până la intrare, să ştie că vreau să vin la ei şi am coborât degrabă. Şi nu a fost uşor să stau cu toate pe mine, dar a fost cu rost încă o zi pe Pământ.

S-au mai spus şi vorbe, s-au mai făcut şi fapte, mi-am mai uşurat şi eu din greutate prin cele către alţii făcute, dar mi s-au dat şi două călăuze ce contur îmi puteau da înţelegerii a ceea ce acum sunt. Lor le-aş spune, acum fără să fac greşeli: Slavă lor, căci din firea lor au izvorât cuvintele către mine, cu vorbă înţeleaptă au venit să vadă şi să-mi îndrepte faptele ce eu nu le consideram, orbit de trufia înaltului, că bine nu fac mai mult decât pot să facă rău.

De cum s-au dus treburile lumeşti să se culce, nu mi-a mai fost dat să ştiu ce mai sunt aici, nici de cele ce ziua întreagă îmi lipsise. M-am adâncit aici în somn şi am plecat. Priveam nesomnul greu al celor dragi, umbrele mai multe sau mai puţine din jurul lor. Le-am văzut să le ştiu, căci de vorbit mie ştiu că de nesomul acesta nu-mi vor vorbi. Am cercetat şi spre acolo unde fusesem rugat să văd şi m-am cam cutremurat de sclipirile de oţel ale cuştilor în care erau închişi muguri ce dădeau să pălească. Erau cuşti făcute de fapte de oameni. Se vor sparge, dar plata e pe măsură. Şi-am văzut, în altă parte şi gheaţa pe care mă tot lupt să o topesc şi trebuie să o topesc, pentru a nu mai împiedica venirea Lui. Am văzut, cutremurându-mă, cât de mult sunt oamenii în stare să omoare...

Am intrat direct, pe poarta mică, pentru că nu se deschiseseră încă porţile cele mari. Am trecut pe Acasă şi le-am spus că merg degrabă să mă înfăţişez judecăţii-mi, aşa cum El mi-a spus! I-am văzut mulţumirea ascultării când m-a îmbrăţişat rostind cuvântul ce-mi tot spune că mi-l va rosti. Şi mi-a mai zis că după ce termin treaba să vorbesc cu el, ceva avea să-mi spună.

În toată zarva ce ştiu că este pe acolo, unde se judecă mereu despre soarta Pământului, unde se cercetează toate pretenţiile unora sau altora, oamenii nu sunt lăsaţi să aştepte mult. Doar de cumva ei, oamenii se grăbesc, mai au de aşteptat omeneşti minute sau ore. Am aşteptat şi eu, pentru că sosisem mai devreme, dar toţi erau acolo. Şi am intrat şi-am spus ce aveam de spus. Am spus eu de ceea ce mă fac vinovat, au mai spus şi ei de altele ce eu nu le văzusem. Mi-au dat pedeasă îndreptarea şi pierderea trufiei ce o mai ţineam ca podoabă, dar mi-au spus cuvintele ce trebuia să-mi amintesc că le ştiu. Mi-au arătat traiul Lupului Alb şi drumurile lui peste câmpuri, înfruntarea vitregiilor vremii şi îndurarea lipsurilor pe care trebuie să le facă. Şi mi-au citit iarăşi, din Carte, destinul cu toate cele bune, cu toate cele rele. Mi-au arătat locul în care ajunsesem, că înscris era de atât de mult în carte. Au deschis şi a doua şi mi-au citit şi de acolo. Şi au deschis şi a treia carte, ce se simţea că nu prea fusese deschisă, şi când primele cuvinte s-au auzit, am înţeles că era vorba de cartea ce va urma să se deschidă, mai devreme, ori mai tîrziu, după cum faptele vor fi.

Marele Preot mi-a vorbit înainte de a pleca. Era singurul care putea vorbi despre motivele pentru care se aleg oamenii ce dau altor oameni drum în această lume. A început cu două întrebări ce nu aveau răspuns căci evidenţele erau directe: “Ştii pe cine ai lângă tine?”, “Ştii cine eşti?”. Trebuia să ştii să dai răspunsuri, de ce tu poţi da, prin tine, ceea ce trebuie să primească El, iar ceea ce trebuie să fie a fost aleasă pentru că doar ea poate să dea. Altfel El nu va putea fi El, iar jumătăţile nu ar putea purta nimic din ceea ce ar purta întregul. El, ca şi oricine care vine, este dat să vină doar în trupul în care îi este dat să vină. Că oamenii altele mai vor, e semnul de stricare a lumii, dar câte le este dat să pătimească după venirea celui nehotărât, îi fac să-şi îndrepte gândul şi faptele, căci datul acesta nu este plătit nici cu arginţi, nici cu plăcerile vederii, nici cu îndemnul altora, nici cu mulţumirea împotrivirii. Mi-a spus să ştiu şi să nu mai am îndemnul de a fugi, căci de cred că va fi greu mă înşel, căci de cred că va fi rău mă înşel. Trebuie să aştept să fie aşa cum trebuie să fie. Şi să stim că bucuria traiului lângă el, multă vreme, în carte ne e scrisă. Te du în lume, şi te du duhovnicului să îi spui. Şi nu te mai duce să întrebi de tine, sau de cei de lângă tine, ţine-te departe de a mai pune în cumpănă ce ţi se dă a face!

Am trecut pe acasă. L-am găsit gânditor. Părea descumpănit cum niciodată nu l-am simţit niciodată. M-a întrebat despre judecata-mi, despre cele ce mi s-au spus, despre ceea ce vreau să fac, despre ceea ce am de făcut. Când mi-a deschis uşa mi-a arătat ce zori frumoşi se vor arăta. Din prag mi-a mai spus: “Aşa de temători sunt oamenii, de ne împiedică venirea? Noi tot vom veni!"

***

Am revenit să fac tot ceea ce este de făcut! Am revenit ştiind că somnul nopţilor tale trebuie să se umple de liniştea ce-ţi este menită. Că somnul nopţilor tale trebuie să fie mângâiate de privirile Lui, ce urmează să-ţi stea în preajmă şi să ţi se arate în plina-i măreţie!