vineri, 15 noiembrie 2013

Foc ieri, foc mâine...

Focul nu-l poţi stinge dacă deja s-a aprins, oricât ţi-ai dori să nu se fi aprins, şi nu e stins nici dacă ai călcat jarul în picioare, pentru a-l pierde din privirea ochilor... Doar ajungi să stai pe jar şi pe jar stai tu acum, păstrând o tăcere din teama de înălţimea la care ştii că pot să te urce flăcările focului care arde în tine, mocnit. Însă nu poţi să-ţi ascunzi că arde...
La lumina lumânării îţi stă azi sufletul, prigonit de timpurile care au trecut, în grabă, fără să-i pese că în urma lor stau făgăduitele clipe de linişte, care, în loc să fie, s-au preschimbat în clipe de zbucium şi de zbateri. În umbra ta, se văd, cu toată puţina lumină ce te înconjoară, vii, într-o aşteptare sfâşietoare, dorinţele care, când te îndoieşti de tine, de rostul ce-l mai ai, pierdut fiind o dată, şi încercat a-l găsi de alte câteva ori, de a crede şi de a te încrede în tine, în menirea ta, în destinul tău.
Odihna gândurilor ţi-o lasă, înainte de a purcede la drumul pe care, prin destinul ce nu poate fi schimbat, îl ai de făcut, îl ai de mers, îl ai spre a nu sta în acest mai mult degeaba, ştiind că degeaba aştepţi, fiindcă aşteptând fără motiv, nimic nu se schimbă. Odihna gândurilor lasă-ţi-o şi rânduieşte-ţi socotelile, pentru că, într-o dimineaţă, în lumina zorilor, focul care, acum, tainic, mocneşte în tine, priindu-i fapta nopţii, se va reaprinde şi se va ridica, ridicându-te, până în înalturile Cerurilor cele mai de sus, bucurându-se, şi bucurându-te cu cele mai de preţ simţiri şi dorinţe.
Risipirea opreşte-ţi-o... i-ai avântul ce şi-l are în fiecare dimineaţă, fiindcă asta-ţi este cu putinţă, ca dincolo de miezul zilei, ori înspre ceasul înserării, când ţie îţi ceri să fii tu, când pentru a te re-da şi adevărurilor care-ţi spun pe nume prin simţiri şi dorinţe, prin trăirile de care cu prea multă uşurinţă te lipseşti, să-l ai tu, împreună, la un loc, gând, cuvânt şi faptă, suflet, minte şi trup. Risipeşte-ţi risipa, şi nu ţi-o ţine ca avuţie, ca să nu ajungi, uimită, să treci pragul peste care vom trece, şi să te doară amintirea vieţii care a trecut, prea repede, risipită.
Este de la sine înţeles, oricine, de şi-ar lăsa vederea, şi nu doar privirea, spre tine, flăcările nestinse ale dorinţei de a trăi viaţa ca viaţă, întru totul şi nu doar într-un anume fel, n-ar putea să vrea să ia, fiindu-i necesar să ia, şi să dea ceea ce crede că e de dat, ca şi cum ar arunca. Însă, tot de la sine înţeles este că nu prea e nimeni voitor să vadă, şi într-atâta lipsă, chiar şi tu te-ai lăsat pradă unui aşazis înţeles al nevederii care orbeşte tocmai pe aceia care au ageră şi prea căutătoare privirea ce nu conţinutu-i este drag, ci forma.
Niciodată înapoi, totdeauna înainte, lasă-ţi paşii să meargă şi mintea să caute înţelesuri. Din cele ce-au fost, astăzi eşti, şi eşti pentru că trebuie ca cele de mâine să se facă, întâmplător, după rânduiala ce-o aveau. Sunt pecete şi stindard cele de ieri, dar nu sunt motiv pentru care să nu existe un mâine altfel, înnobilat şi înnobi-lant de esenţialităţile care-şi au măsura în tine, în veghea nopţilor şi concretul zilelor care dau întregul unui acum din care se plămădeşte tot ce va fi apoi, totdeauna.
Trece timpul, trece, şi urmele trecerii lui încă ţi se lasă ţie văzute. Ţi se lasă ţie, prea rar şi prea puţin altora, tocmai ca să nu-i mai dai apă la moară trecerii. Trece timpul acum, fără să-i pese, crezând că nici ţie nu-ţi pasă, de sufletul care-ţi aşteaptă răzvrătirea împotriva a ceea ce acum, prin propria vrere, e motiv al vieţii, şi pansament al rănii care doare. Şi trece timpul pentru ca să te facă să vrei vindecarea ei pentru totdeauna. Doar un fel de beţie te-ar face să uiţi de dureri... Însă mereu voind beţia, moartea ţi-ai voi...
Indiferenţa unui gând, altor gânduri te îndatorează. Să vrei focul, cel de ieri stins, e firesc, dar focul care mâine se va aprinde, nu ai cum, nu-ţi este în putinţă, să-l vrei neaprins, din teama că, arzând, ardere de tot ar fi. Foc, mâine, va fi, şi nu-i poţi cere să ardă mocnit, foc aprins va fi, luminând urmele umbrelor şi arătându-şi umbrele care, pândind, spre jarul cenuşii privesc. Neştiind să domolească focul, mocnit îl vor, şi doar scântei, din când în când. Altfel nu vor, vor să-l lase pururi domolit.
Nu poţi să crezi încă, nu vrei să crezi încă, nici că vei rupe tăcerea sufletului, nici că vom păşi deodată peste pragul nopţii, ştiind atunci că-i prag al sorţii. Nici puterea, încă, de a te gândi la mai mult decât crezi că se poate, nu ţi-o vrei avută, temătoare de acel început în care se vor întreba ferestrele ce soare a putut să răsară de-şi au nevoie de umbră pentru a nu se feri, de dimineaţă, de zorii strălucitori au unei zile noi, cu un cer şi un pamânt, pentru noi, nou.
Adu-ţi aminte adevărul ca să nu-ţi mai aduci aminte întâmplările care te-au lăsat pradă răstălmăcirilor. Şi-au avut rostul lor, cât să stingă un foc vremelnic, cu rost şi el atunci, cu toată vremelnicia sa. Adu-ţi aminte, ca să nu-ţi fie mirarea prea mare, ca să-ţi fie clare răspunsurile ce îţi vor veni, încălzindu-te la focul aprins, fără întrebările ce-ar fi fost fireşti aşteptării, nicidecum nouă, doi oameni care nu mai au timp de aşteptarea tatonărilor, lăsând pe seama calendarelor trecerea timpului. Adu-ţi aminte!... Adu-ţi aminte!

Niciun comentariu:

Flag Counter