luni, 11 iunie 2012

Omul ca părere

De la origini şi până azi oamenii au tot încercat să sfideze legi. Mai ales să învingă moartea. Să inventeze maşina timpului. De ce toate acestea? Pentru că şi-au conştientizat natura imperfectă. Pentru că şi-au asumat responsabilitatea pentru ce sunt şi ce fac. Şi totuşi vor să dea timpul înapoi pentru că nu sunt în stare să traiască împăcaţi cu această responsabilitate. Şi tocmai această neîmpăcare îi tranformă, îi face oameni.
Azi, viaţa a devenit o luptă. Azi oamenii sunt mai maşinării ca niciodată, mai robotizaţi, mai concreţi, trăind sub implacabila deviză a raţionalităţii. Azi este lumea este o lume care uită că are suflet.
Dar eu mă voi încăpăţâna să spun că-l are, doar că s-a robit nimicniciei materiale şi a uitat că este un întreg dat fiecărui individ. Un om este un corp şi un suflet. Dar mai mult decât atât, sufletul e omul, corpul este doar o carcasa menită să-l protejeze. Omul este mister, un mare mister, este un infinit, complex şi abstract, condamnat la o existenţă lumească. Şi toţi sunt egali, căci toţi cântăresc doar douăzeci şi unu de grame. Toţi cei care mor au cu douăzeci şi unu de grame mai puţin decât aveau când erau vii. Douăzeci şi unu de grame ce îi face să poată chiar să zboare. Cei morţi par mult mai grei decât erau vii. Astfel se înţelege că oamenii nu mor decât în existenţa re-ală. Şi nici nu se nasc decât pentru a exista material. Oamenii nu mor, doar rătăcesc liber între Pământ şi Cer. Suflete moarte nu există... Ele doar pleacă în neantul acualităţii, pentru a redeveni, într-un anumit fel, o altă realitate...
În viaţă nimic nu este întâmplător. De mii de ani se spune asta. Toate evenimentele sunt întâmplări care au un motiv anume, motivele sunt dirijate de ceva, de cineva, ce aparţine unei alte dimensiuni. Toate ţin de necesitatea existenţei fizice care pare a avea o mare importanţă. Motivele sunt aduse în faţa omului, de ceva, de cineva, atunci când are nevoie să le aibă, fie că le vrea, fie că nu le vrea, fie că le doreşte, fie că nu le doreşte, pentru că întâmplătoarea faptă îi este absolut necesară.
Orice, totul, stă sub semnul întâmplării, care începe chiar cu ziua, luna, anul, ora naşterii şi se continuă cu toate momentele cotidianului. Chiar banalele intrări în librării şi alegerea unei anumite cărţi, pierderea unui tren ori întârzierile date de aglomeraţii, au explicaţii pe care oamenii le trec la capitolul simplelor întâmplări şi coincidenţe. Şi spun doar, fiindcă nu au curajul să creadă, că în viaţă nimic nu este întâmplător, pentru că oamenii, deşi limitaţi, vor să prezică acel neprevăzut, încearcă să dea ordine haosului vieţii lumeşti. Încearcă oamenii asta pentru că îşi vor o explicaţie în faţa infinităţii lui “De ce?” şi a infiniturilor “De ce?”.
Se spune că nimic nu e întâmplător pentru că nu se poate concepe existenţa altfel. Daca nu aşa, atunci cum? Şi poate că cei care spun asta au dreptate. Poate nu sunt oamenii îndrep-tăţiţi să pună la îndoială veridicitatea acestui “se spune”, ori poate că oamenilor le este frică să nu fie cumva chiar adevărat.
Am comis eu un păcat. Unul suprem... Am comis păcatul de a mă răzvrăti împotriva legii naturii, în care, aici, oamenii o trăiesc. Maşina timpului nu vreau să o inventez şi ştiu că nici un om nu o va putea face. Timpul este cel care face şi desface lumi. Timpul dă înţeles a ceea ce nu se poate înţelege pentru cei care dau înţeles timpului.
Ce-ar fi fost dacă Adam nu ar fi muşcat şi el din fructul oprit, dacă ar fi avut parte de acea eternitate promisă? Ar fi fost oamenii de azi meniţi neantului? Ar fi ştiut ce să facă în acea lume în care timpul nu e măsurat pentru că nu există? Sau, ce-ar fi fost dacă un om s-ar fi născut în altă zi, sau altundeva? Ce-ar fi fost sau cum ar fi fost dacă s-ar fi născut altfel, altcândva, altcumva, dacă alţii îi erau părinţii?
Tot oamenii, cei care sunt conştienţi de ei înşişi, spun că viața le aranjează pe toate aşa cum ar trebui să fie, de parcă există o ordine şi există un “aşa cum ar trebui”. Nu-i deloc dificil, greu, ca, involuntar, orice om să se gândească în ce măsură controlează el cursul faptelor, să se gândească dacă oamenii sunt cei care au descoperit cum şi cu ce se măsoară timpul sau dacă timpul le măsoară trecerea…
Sunt numărate bătăile inimii... Şi ele sunt în consens cu timpul. Sunt supuse aceluiaşi ceasornicar... La nivelul biologic, el, Timpul, controlează viaţa. Iar oamenii îl blamează, atribuindu-i eşecurile, temerile, ezitările, chiar şi ireversibilitatea. Mai ales ireversibilitatea, curgerea pe lângă om sau prin om, pentru că omului, deşi mândru de tot ceea ce este, are o frică enormă de dusul fără întoarcere al timpului.
Oamenii îşi trăiesc viaţa vânându-l, sau, cum nu-l pot ucide, încercând să-l conserve...
Cei care îl vânează sunt cei care-şi afundă picioarele în pământul avid de materie, încercând, chiar reuşind, să arunce sufletul neantului. Iar ei rămân roboţii care nu se mai ruşinează a-şi pierde onoarea, a minţi, a ucide, a fura, a-şi tranşa carcasele în schimbul unor plăceri ce, aşa obţinute, fac sufletul să se scârbească de carcasa în care au stat şi să-i sterpească viţa neamului.
Cei care îşi conservă încearcă să evadeze cu totul din limitele pământescului şi să se înalţe, trup şi suflet, spre a nu rămâne, nicicând, o carcasă menită a fi doar simplă cenuşă modelată, ce într-un final se va demodela. Aceştia încearcă să fie deţinătorii timpului, chiar să-l răpună, neconştientizând sau nevrând a conştientiza această imposibilitate a gândului. Sunt cei care, prin fapte şi trăiri, rămân totdeauna uitaţi de timp şi amintiţi mereu de cei care ar putea să le urmeze exemplul... Dar nimicnicia nu le permite să fie decât vânători, simpli căutători de iluzii, pierzând trenul eternităţii.
Cumva, cândva, toţi ajung să înţeleagă pierderea logicii existenţei şi a trecerii fără sens. Îşi realizează crimele pe care, de-ar fi materiale, justiţia umană le-ar cataloga abominabile. Atunci, pentru ei începe lupta, căutarea drumului pentru izbăvirea de păcate. Abia atunci, când n-ar mai avea ei nimic de pierdut, timpul se reia pe sine de la ei, lăsându-le răgazul de a contempla dezastrul. Atunci el se autoconsevă, pentru ca ei, marii vânători să aibă înţelesul deplin al propriului trecut. Ei, şi cei de lângă ei, următorii lor, bat drumuri înfundate de trecut.
Vânătorii, toţi, şi-ar dori să se renască, să se nască în continuu, pentru că realizează ceea ce le-a scăpat, în viață, netrăit. Dacă ar fi după ei, s-ar naște constant pentru a trăi tot, pentru a vâna tot timpul. Mai rar să-l conserve.
Dar pentru alții, unii dintre toţi cei care sunt parte a lumii, același timp, are o altă măsurătoare. Pentru cei care au curajul să-și țina inima, încă vie, pe palme și să-i simtă fiecare pulsație, pentru cei care se aruncă asupra senzaţii de Viu şi o devorează cu o intensitate tulburătoare, pentru ei, pentru ceilalţi, nu se măsoară în secunde, nici în ore și nici în ani sau decenii, ci în riduri. În ridurile de pe fruntea lată care trădează profunzime sau în ridurile aparute în colţul ochilor, de la prea multul nesomn al vegherii, de la iubirea oferită lumii, de la prea multe visele pentru care luptă spre împlinire, fără pic de remușcare, de la prea multe lacrimi pentru ceilalţi. Pentru ei timpul nu e decât posibilitatea desprinderii de banalitatea cotidiană, pentru ei timpul înseamnă fapte şi trăiri, la un loc.
Şi mai sunt unii care stau şi vânează timpul altora, pentru care timpul, are o cu totul altă măsurătoare. Sunt cei care nu se sfiesc să prindă inimi în gheare pentru a le fura bătăile, mai ales atunci când au motive să fie accelerate, cei pe care trăirea de om viu îi înfurie şi vor să o devoreze, cei cărora tulburarea, deznădejdea şi înfricoşara celorlalţi le este gând de împlinire. Timpul lor trece mai repede, dar cât de repede trece se poate să se vadă din cât de mult şi repede se urâţesc. Feţe boţite, corpuri diforme, priviri încruntate şi întunecate, vorbe răcnite, carcase desprinse din barda sau toporul ceasornicarului ce trebuie să stea de pază timpului celorlalţi. Spatele îndoit şi gura căzută, bolile furiei şi neputinţei de a birui oricând, oriunde, oricum, sunt semnele lacrimilor pe care le-au vărsat ceilalţi, atinşi de unitatea de măsură a timpului lor: ura.
Da! Omul este cronometrat... Oamenii sunt doar niște călători prin azi și prin mâine. Dar bine că, acum, e așa și nu altfel. Bine că există şi trupul și timpul și ireversibilitatea. Şi e bine că lumea nu depinde de fiecare, că totul se mediază. Ar trebui să se recunoască, totuși, că, altfel, ar fi o responsabilitate mare.
Bine că oamenii exista și astfel pot fi şi fericiţi, iubind, iubind lumea, iubind viața, iubind semenii. Acestă viață nu a fost dată pentru a fi întrebată, pentru a fi luată la întrebări de alţii, sau pentru a i se cere explicații. Trebuie trăită, acum cât încă e să fie trăită aşa, aici, prin și pentru idealuri, pentru ca nimeni să nu fie menit uitării. Într-adevar, în viață nimic nu e întâmplător. Cele douăzeci şi unu de grame nu trebuie să fie aruncate la gunoi sau în neant. Ele sunt totul şi ele sunt cele care trebuie lăsate să trăiască acele coincidenţe prin care Dumnezeu vrea să rămână anonim.
Cele douăzeci şi unu de grame reprezintă totul. Reprezintă egalitatea pe care oamenii-carcasă o uită şi îşi arată muşchii altora şi vieţii pe care ei vor să o ordoneze, împotriva nimic întâmplătorului. Dar tocmai egalitatea pierdută de ei îi face să fie doar un car mare strivit de buturuga mică ce îşi apără, neîncetat şi fără odihnă, miezul de numai douăzeci şi unu de grame. Buturuga mică ce în faţa oricărui car se aşează pentru a salva alte şi alte douăzeci şi unu de grame, cu orice preţ, cu preţul de a exista drumuri pline de care învechite sau nemişcate, ori chiar al eliberării în neant a ceea ce nu poate fi altfel eliberat. Căci nimic din toate, nu e decât întâmplare deloc întâmplătoare ci necesitate ce trebuie împlinită şi împlinire ce nu poate fi, în nici un fel, oprită.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: