vineri, 18 mai 2012

Spre Lumină, prin Lumină

Dinspre trecut înspre viitor, totul trece prin prezent. Prezentul este cel care dă sens vieţii. Ceea ce a fost este doar ceea ce a fost, ceea ce va fi este doar ceea ce se va trăi, ceea ce este, este ceea ce se trăieşte...
Ceea ce a fost este piedestalul pe care stă fiecare, mai mare, mai mic, dar este doar un conglomerat pe care scormonindu-l e greu să se mai vadă ceva care să întregească o faptă. E doar un cumul de judecăţi pentru proprie înţelegere, nicicând la dispoziţia altora. Fiecare, este dator să ştie, fără infatuare, cu demnitate şi curaj, să vadă cât de înalt are podiumul şi, cu tot atâta demnitate, să nu îl învelească în mucava, mucava pe care să o coloreze şi să o facă frumos mirositoare cu parfumuri de împrumut, şi sclipitoare, cu vopseluri pe care să le cumpere, plătind cît nu fac. Căci ploaia tot va veni şi mucavaua se trasformă într-un înveliş lunecos şi mirositor urât.
Ceea ce va fi este, privit din momentele actualităţii, ceva care s-ar putea modifica după dorinţa momentului. Este ceea ce în orice moment este ignorat. Cuvinte aromate în prezent sunt văzute ca definitorii pentru clipele când nimic nu va mai fi la fel. Este văzut ca şi o ecuaţie în care s-ar putea modifica amploarea unei necunoscute după propria dorinţă. Doar că nu toate au puteri pare, ca să se poată ca şi ceea ce este negativ să dea sens pozitiv expresiei, când ecuaţia ajunge să fie rezolvată. Ceea ce va fi, dureros, este văzut prin prisma lui “poate” care, pus în modul, ar putea fi pozitiv. Însă nu-i este dat omului să fie cel care face ecuaţia şi nici nu-şi are dreptul de a scoate modulul din buzunar.
Ceea ce este... este ceea ce are omul în puterea pasului pe care are, sau nu are, curaj să-l facă, are, sau nu are, puterea de a se privi în ochi cu semenii, are, sau nu are, demnitatea cuvântului pe care şi-l dă, are, sau nu are, bunul simţ de a nu minţi, de a nu se da nevinovat sigur, pentru a pune în spatele altcuiva, ceea ce lui i se întâmplă ca urmare a marii sale neputinţe de a se privi în oglindă. Ba chiar şi când face asta, deşi nu-i place ceea ce vede, se proiectează în lumea pe care a spus - din credinţă sau din făţărnicie - că nu îi este aproape, lumea curvărăsiei, şi caută să dea cu leuca în cap, strigând tot ei după ajutor. Şi se miră că, atunci când vor veni cele ce vor fi, se va spune că sunt loviţi cu leuca.
Ceea ce face acum, nu vrea să creadă că este amprenta a ceea ce va fi, amprentă pe care nimeni nu o poate şterge sau modifica. De acum pentru totdeauna! De faptă hotărăşte omul, faptă trebuie să facă, de vorbă spune că va fi, vorba trebuie să-i fie auzită. Dar de unde ar putea să ştie omul că aşa să fie? Îi trece prin gând să privească judecăţile din podium şi să înţeleagă adevărul? O fac cei care nu şi l-au acoperit cu mucava, ca şi cum ar fi pus un preş peste gunoi. Dar cum să o facă cei care au îngropat gunoiul sub preş? Sub preş nu intră în nici un fel lumina, ca să se vadă de cumva, în gunoi, nu este şi o piatră de mare preţ şi că, de stă mult acolo, se împreună cu gunoiul şi tot gunoi ajunge.
Şi vorbesc toţi despre mersul spre Lumină şi de mersul prin Lumină... Dar oare cum să se ajungă în Lumină când, ceea ce este acum, este plin de întunericul făptuirii cu proprie pornire a ceea ce sieşi nu şi-ar dori niciodată? Dar cum să poată să scoată capul de sub preş, dacă tot se preocupă de a pune totul acolo, ca şi cum dacă ştie doar el, şi se ascunde, sau pune un pumn în gură celor care mai ştiu, să vadă că atunci când ar fi timpul Luminii dispar pumnii puşi în gură şi Lumina le arată celorlalţi că el spatele, până mai ieri, l-a întors Luminii şi că a stat mereu cu spatele la Lumină?
Se vrea mersul spre Lumină... Dar nu se vrea mersul prin Lumină. Şi n-are cum să se ajungăacolo dacă se orbecăie în minciună şi cârdăşii...
Ceea ce va fi, trece prin ceea ce este acum...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: