Ceea ce nu se vede, se uită, chiar şi vântul, iarna, când nu e ajutat de frunze să se facă văzut, când nici albul zăpezilor nu se osteneşte să-i facă jocul, lasă celor ce dau bineţe dimineaţa, în miezul zilei, seara şi ori de câte ori îi mai face câte o amintire a gândului să se întrebe cum pot fi oameni când doar plăcerile îi fac să se creadă oameni, nu prea au habar de viaţa celor ce, mereu, oricând, pot fi întrebaţi şi despre vreme, şi despre vremuri. Acum, oamenii să doarmă sub cerul înstelat se tem. Aşa pot să se ascundă de infinitul ce le-ar da gânduri de ducă, preferându-le uitarea.
E prea departe cerul şi prea puţini tainele i le mai pot cuprinde. Şi chiar de sunt unii ce le ştiu, prea mare e lumea şi nu se va şti ceea ce acelora li-i dat să ştie, acelora care dintr-o privire pot da veste că ploaia care aduce, la picioarele celor ce nici nu-şi doresc să vadă de deasupra norilor cerul, ori pe cea care dă de veste că nimic nu e de neclintit, tot ploaie se numeşte şi tot din ceruri se lasă coborâtă. Puţini iubesc iarna, care e prea albă şi conturul umbrelor lasă urme adevărate pe covorul ce Pământul şi-l doreşte spre a şti, fără urme de îndoială, cât mai lasă de la ei, sau cât de mult se privesc prin faţă într-un fel şi prin spate în altfel, cei ce n-ar trebui să caute a avea totul la picioarele lor. Şi e uşor de înţeles de ce, doar cei ce sunt copii, se bucură totdeauna de albul zăpezilor. Lumina ce o au nu se teme că poate fi orbită de lumina albului neiertător în a arăta cu degetul chiar şi spre roşu, de nu mai e roşu ca orice miez de foc, spre galben de nu mai e galben ca şi stelele, spre albastru de nu mai e albastru ca şi limpezimea mării cea mare.
Dacă nu-i văzut, totul se uită, aşa se crede, şi aşa se spune. Şi sunt atâţia care, dacă-i întrebi cum au lovit, ori au omorât, cu gândul de a-şi ascunde o trăire sau o faptă, nu doar mâinile ci şi ochii şi i-ar băga în foc pentru a da putere spusei şi a fi crezuţi că au uitat. Unii sunt de crezut, căci li s-a dat uitarea pentru a avea timp să facă ceea ce au de făcut să îndrepte stricăciunile. Şi ei nu mint, tocmai pentru că de ochi nu zic, ei zic de picioare, fiindu-le de trebuinţă ochii să vadă cât e răul de mare, ceilalţi de picioare au nevoie, ca să poată să fugă sau să mai calce ceea ce nu au călcat, ceea ce poartă viu gândul de atunci, cel care devine umbră de care lumina nu poate să treacă, peste care cei ce o văd nu pot sări. Şi de multe ori chiar şi norii cei din mari înălţimi se lovesc, şi slobozesc fulgere mari, spre rădăcina ei.
Să fie negru pământul, ca albul să fie uitat, este înţelesul pe care nici unul din cei ce albul zăpezilor le dă fiori, n-ar vrea să-l audă rostit, fiindcă le-aduce aminte de vremurile în care praful şi pulberea se înalţa deasupra fumurilor hornurilor, în urma lor. Şi cu atât mai mult le tremură haina pe ei când albul chiciurei urcă şi urcând, nici privirile lor nu-l mai pot ocoli. Atunci nu doar albul prea mult îi face să tragă draperii, ori cortine, ci frica de a nu aluneca şi a ajunge să-şi aibă sprijin opririi din dusul către vale, în cei ce nu prin faptele lor au rămas căzuţi, ci tocmai au fost seceraţi de teama rodului şi a rodirii prea grabnic urcătoare spre vârfuri mereu în lumină şi până departe văzute. Tremurătoare fiindu-le haina, unii şi-o schimbă, crezând că hainele fac să nu li se uite faptele şi năravurile...
Ceea ce nu se vede, se uită... Orice gol se poate acoperi şi mulţi trec pe lângă el şi nu-l mai văd, şi chiar cei ce l-au acoperit nevăzându-l cred că l-au uitat, dar uitarea nu-i face să treacă prea aproape, însă îi lasă în fără întrebări, tocmai pentru a le dovedi că n-are nimic de-a face cu ceea ce-i este dat omului, ci doar dorinţa lui, asemenea celui ce duce-n spate poveri şi vrea o clipă să o lase jos, spre a se simţi liber şi uşor. Fiindu-i a lui, îi face pe plac, şi-i tot face, lui şi numai lui, până ce nici ea nu-i mai poate face faţă, ori e, de adevăr, alungată din preajmă-i. Şi se alungă pe sine dacă în golul, ce-l ştia omul ca gol, dar credea că nimeni nu-l va cerceta, acoperit fiind, cineva cade, dându-l de gol, dându-i goliciunea de gol, dând fapta omului de gol...
Pământul însă nu-şi poate uita motivul pentru care pământ al zăpezilor se vrea. El caută alte şi alte căi spre a-i face pe cei doritori de uitare să mai aducă aminte, ceea ce destui nu mai vor, se unde şi cum au plecat, cum şi de ce au ajuns, de ce şi unde au ajuns. Şi-şi doreşte albul care să-i facă pe oameni să îşi mai amintească bucuria şi veselia copilăriilor în care nici noaptea nu avea întuneric, dându-i vremilor lumină albul jurîmprejurului ce ţinea până unde privirea putea să vadă.
Mare căutare au culorile în care albul pierde din nuanţe şi lasă detaliile pierdute. Şi se caută mai mereu, cu motive fel de fel, cu adevăruri după bunul plac şi dorinţa plăcerii ce e de preţ, de mai mare preţ decât dorinţa trăirii, uitată şi ea, nefiind la-ndemână la tot pasul. Cei ce albi, cei ce prin albul orbitor desluşesc cutele detaliilor, sunt departe alungaţi. Tocmai spre a fi uitaţi, oamenii-i alungă în singurătăţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu