Praguri şi semne

Cândva, undeva, pe o insulă uitată de căutările oamenilor, departe de umbletul lor, ieşind din furtună, o corabie şi-a găsit sfârşitul călătoriilor ei pe drumurile fără pulbere şi fără urme. O corabie ce fusese casă unor marinari vestiţi şi iscusiţi, care aleseseră să trăiască întru totul viaţa, fiind din aceia care băteau, înaintea altora, apele nesfârşite, spre a deschide drum, şi multe din drumurile ce alţii le-au pus pe hărţi, ei le văzuseră întâia oară. Pe corabie era întreaga lor viaţă, şi corabia era pentru ei precum cătunul celor din creierul munţilor, acolo trăind cu nevestele lor, cu copiii lor.

Cândva, nimeni nu mai ştia când se întâmplase, ca, într-o noapte, după ce o furtună asemenea celor care trimiteau adâncurilor orice întâlneau plutind, când nici vieţuitoarele apelor ce trebuie să se arate cerului pentru a putea trăi, cu teamă se ridicau şi degrabă coborau spre adîncul liniştit, nori adunaţi din răzleţirea de care nici ei nu puteau să scape, parcă pentru a se putea mândri că doar ei au putut răzbate, au lovit, când marinarii dormeau, cu limbi de foc, catargele pe care stăteau de strajă şi prindeau în ele adierea vântului, pânzele. Şi-au tot lovit, aprinzând pânzele şi doborând catargele care, căzând, cu un vuiet prelung şi îngrozitor, i-au trezit pe cei ce făcuseră din corabie un învingător al furtunii. Era prea târziu însă, ceea ce nu mistuiseră flăcările, înghiţea apa. Corabia nu mai era decât o barcă mare şi doar cârma-i mai putea aminti trecutul.

Ştiau toţi, cei mai vârstnici, cei tineri, copiii, că doar vântul şi apa le mai putea fi de ajutor, dar ştiau şi că, departe fiind, oameni cu greu vor putea întâlni. Şi ştiau că totul se va schimba, doar cerul se va arăta mereu deasupra lor, ca oriunde altundeva... După zile de aşteptare şi plimbaţi de ape precum le era firescul, într-o noapte vântul i-a gonit de la spate, pe o mare care dormea, fără să bage de seamă pornirii vântului. Şi-au adormit cu toţii, trezindu-se când corabia, parcă făcând o plecăciune ţărmului în care se înfipsese, s-a oprit. Şi de-atunci, vieţi trecuseră, şi muriseră acei marinari şi copiii copiilor lor muriseră. Niciodată, nici un om, nu ştia că ei trăiesc acolo.

Nu erau mulţi, dar trăiau acolo în liniştea firească a bucuriei de a fi toţi împreună, şi când era cald, şi când era frig, şi când era furtună şi când era arşiţă, şi la bine şi la rău, şi când era uşor şi când era greu. Viaţa avea acelaşi firesc. Dar ceva nefiresc s-a întâmplat când, tot într-o noapte, pe insulă au rămas doar trei tinere, ce, oricât au căutat, nici urme măcar ale celorlalţi n-au găsit. Nefiind de găsit altă cale, au trebuit să se împace cu gândul că vor fi ultimii oameni ce vor fi părtaşi vieţii insulei, până când vreodată poate, alţi oameni vor ajunge acolo, găsind povestea lor, a celor câteva neamuri ce-au devenit unul, acolo, sub pe insula de sub crucea cerului.

Şi marea-şi avea viaţa ei, neştiută decât de ea, şi, de cerul ce o cerceta. Nimic altceva nu se zărea, nimic altceva decât răsăritul, apusul şi norii când se înfuriau...

Într-o noapte, în care parcă norii se apucaseră nebuneşte la ceartă şi întunecaseră totul, ca să se arate cât mai orbitori când loveau, un tunet, altfel decât cele ce se auzeau în cer, le-a făcut să tresară. Nu era asemenea cu nimic. Şi doar unul a fost. Abia dimineata, privind spre ţărm, au văzut trei bărbaţi ce căutau prin nisipul ce părea că ascunsese o bogăţie a lor. S-au apropiat şi din primele cuvinte au început să se înţeleagă, în limba acelor bărbaţi, pe care ele parcă dintotdeauna o vorbiseră. Aşa au aflat că veniseră pe mare, de departe şi mergeau departe. Dar un val uriaş, după ce le-a luat tot ce aveau în mica lor corabie, i-a aruncat pe ţărm. Din tot ce fusese corabie de vis, doar motorul rămăsese întreg. Şi aveau şi cu ce-l porni, căci întreg rămăsese şi rezervorul uriaş...

Le-au spus şi ele povestea lor şi i-au dus la corabia care stătea nemişcată în acelaşi loc. Nici joaca copiilor, nici valurile, nu o clintiseră din loc. Nisipul o cuprinsese, îmbrăţişind-o, păstrând-o întreagă.

Ele trăiau bucuria întâlnirii altor oameni, ei trăiau doar cu speranţa întoarcerii în lumea din care plecaseră doar pentru a arăta că pot face ceea ce alţii nu mai făcuseră. Ele trăiau bucurându-se de trăiri, ei se bucurau doar gândindu-se că punând motorul, ce era la fel de bun ca atunci când plecaseră din portul plin de oameni, se vor bucura de toate spusele celor ce-i vor lăuda pentru ceea ce au făcut. Ele povesteau despre cum se trăieşte simplu şi îndestulător din ceea ce creşte pe insulă, ori în ape, şi chiar în apele oceanelor, ei povesteau despre viaţa altor mii şi mii de oameni, despre zilele în care arşita poate să fie domolită, despre nopţile care, de vrea omul, pot să fie uşor asemenea zilelor, despre oameni mulţi şi despre toate câte ei le pot face, şi bune şi rele, despre copacii care cresc când omul îi vrea aproape, doar acolo unde vrea şi cum vrea omul, despre flori şi păsări, despre o lume cu oameni de tot felul. Ele ascultau cu dorinţa de a şti, ei povesteau cu dorinţa de a le convinge să meargă cu ei, în lumea lor, între oameni. Dar, cu toate că ei ştiau din ce lume vin, lor le era teamă şi pentru ei, gândindu-se ce vor zice ceilalţi, şi pentru ele că le va fi greu. Ele însă, acceptând, erau convinse că orice va fi, oricum va fi, la toate vor putea să facă faţă.

Bucuroşi că vor izbândi, împinşi de dor şi dorinţa întoarcerii, de bucuria ce ele o aveau văzându-i pe ei bucuroşi, cu fiecare zi care trecea, clipa plecării se arăta a fi aproape şi tot mai aproape. Găsiseră toate cele de trebuinţă, unelte vechi, de pe vremea când străbunicii lor erau copii, le erau de folos în a face loc şi a da vechii corăbii rolul de salvatoare a lor şi a planului lor. Şi pe lângă uneltele de lucru, vechile hărţi şi cele de folos mersului pe mare, la fel de bune ca întotdeauna, şi cu acelaşi folos ca şi cele pentru care ei munciseră ani şi ani, şi pe care valul, necruţător, le trimisese neantului într-o clipă, le sporise încrederea în a fi asemenea celor din poveştile marinăreşti ce aminteau pe cei ce s-au salvat miraculos. Îşi căutau în ceea ce învăţaseră şi după multă chibzuială şi-au stabilit şi ziua şi ora de plecare. Şi nimic, nici vântul, care parcă-i ajuta să dezgroape, corabia, spulberând nisipul din juru-i, marea ce spăla dedesubtul pe care-l eliberau, nu le dădeau altfel de semne, decât de încurajare. Şi nici norii cerului nu le punea piedici, ploaia căzând doar atât cât trebuia să cadă şi când trebuia să cadă. Muncind împreună, toţi, înainte de ziua stabilită era gata totul. Corabia ajunsese să plutească, iarăşi, după atâta vreme, lângă ţărmul înalt în care o duseseră, ajutaţi de apele ce parcă le ştiau gîndurile. În acel scurt drum, ele s-au regăsit cu toată cunoaşterea într-ale marinăriei, ca şi strămoşii lor, de care doar prin poveşti ştiau.

Era gata totul, toate erau spuse şi toate erau discutate. Doar despre drum, despre cum să meargă şi unde să se oprească nu vorbiseră. Ştiau doar că vor merge drumul ce-i adusese acolo, invers, nefiindu-le complete hărţile vechi. Drumul era lung, chiar şi din ceea ce ştiau ei. Nu puteau să ajungă acolo de unde plecaseră, fără să se oprească. Lungiseră drumul căci nu se putea altfel. Nu doar motorul nu avea cum să împingă corabia atâta drum, chiar şi pentru ei trebuiau să-şi ia cele necesare, având de trecut prin locuri grele, bântuite de vânturi reci şi chiar de gerul năpraznic. Nici un cuvânt nu au rostit cele trei, până când a venit vorba de locurile prin care treceau şi când şi despre ceea ce ele nu ştiau, ceva ce ei le explicaseră, despre bani, venise vorba.

Toate erau pregătite, şi ultima noapte, pentru toţi şase, pe insulă a venit. Ei erau bucuroşi că vor pleca, ele n-aveau nici un motiv de tristeţe. În colibele pe care au hotărât să le lase aşa cum erau, ca semn al prezenţei lor pe acolo, şi ultima noapte şi-au petrecut-o, păstrând hotărârea ce au luat-o, de a nu vorbi despre ceea ce va urma, ci doar să povestească ele despre ceea ce trăiseră şi ceea ce ştiau de la cei dinaintea lor trăitori. Şi poveştile au curs, până dincolo de miezul nopţii când s-a pus să doarmă chiar şi focul. Pentru ei noaptea a fost mai grea, gândurile la ceea ce va urma a luat locul somnului, până spre zori. Somnul lor a fost liniştit, şi, după cum erau de liniştite, ei ştiau că ele călătoreau în lumea viselor. Dimineaţa s-au trezit înaintea lor, trezindu-i blând, cu grije pentru ei, pentru a începe frumos şi bine întâia zi a drumului.

Au închis uşile colibelor, să se păstreze, cât se vor putea păstra, iar când soarele-i privea-n ochi, erau toţi pe corabie iar motorul, pornit de la prima încercare, mişca împingea corabia departe de ţărm. Nimeni nu privea în urmă, aşa cum era tradiţia marinarilor de pretutindeni, de totdeauna.

Alunecau pe ape, motorul parcă trăia bucuria de a purta spre lume o corabie cândva legendă. Şi vântul îşi arăta bucuria, mângîindu-le obrajii. Dar, parcă trezindu-se dintr-un somn greu, una dintre femei, ca pentru ea, dar destul de tare că toţi au auzit: pe pragul apelor, corabia îşi va ridica prora deasupra pragului iar pupa se va cufunda în adânc; motorul o va duce la fund. Corabia are nevoie de catarg şi pânze...

Toţi au amuţit surprinşi. Nici ea nu putea să spună de unde ştia asta. Îşi amintea totuşi că visase ceva...

Au ajuns în primul port şi mirarea celor de acolo era mare. Ştiau legenda corăbiei, însă nu le venea să creadă, mai ales că îi lipseau catargele. Sau, de credeau că e acea corabie, îşi spu-neau că nu poate să fie decât o părere. Era schimbată lumea, corăbiile erau amintire, amintire erau şi pânzele şi catargele. Aveau de ales să meargă mai departe aşa cum ajunseseră până aici sau să o lase acolo şi altfel să plece mai departe. Cei trei, temerari şi încrezători, mândri de ceea ce reuşiseră au hotărât să înfrunte pragul apelor ce era străjuit de stânci şi pe maluri şi în ape. Şi au plecat, hotărâţi că va fi cum spun ei.

Înainte de prag, seara, s-au oprit. Peste noapte s-a pornit vântul, un vânt rece. Dimineaţa, de cum au pornit, motorul tremura şi tremurul lui se simţea peste tot. Marea fierbea şi vântul parcă voia să-i oprească, suflând împotrivă-le. Şi-au ajuns pe prag. Un zgomot ciudat, la motor, i-a dus pe cei trei sub punte. Săltând pe prag, prova s-a coborât brusc şi apa a năvălit. S-a rupt şi puntea care a căzut pe apă, plutind. Cele trei femei au înţeles că se împlinise spusa, asemenea visului. Şi s-au coborât pe pluta ce le-o dăruise bătrâna corabie.

Unde au ajuns nu se ştie, dar povestea este ştiută. Corabia a rămas acolo unde s-a lăsat pradă apelor şi stâncilor nevăzute, şi poate că, dacă nu a lovit-o nici un vapor, e încă mărturie nepotriviri ei cu mult prea noul motor, a mândriei celor trei doritori de laude şi mândri, neascultători la cei cu care erau alături şi neînţelegători ai semnelor ce li se dădeau.