De iernile de cândva, uitate de cei care au auzit poveştile cu lupi albi spuse de cei care îi văzuseră trecând prin viscole, ascunzându-se de privirile celor care nu credeau că mai trăiesc, liberi, prin munţi, mi-aduc aminte de parcă a fost în copilărie, când oamenii de-acum îşi amintesc că erau ierni ce nu se sfiau să măsoare înălţimea ferestrelor cu muchia palmei vânturilor care se mai jucau cu privirea pierdută în alb a copiilor, aruncându-le praf de zăpezi înspre ochi. Amintindu-mi, stau şi mă întreb în ce se măsoară trecerea timpului... în zile, în ani, sau în vieţi?
Mai ţineau pe-atunci oamenii la omenie, se îngrijeau unii de alţii şi pe cei care erau mai buni şi mai înţelepţi îi cinsteau cu vorbe adevărate şi nu se căzneau să le găsească motiv de a-i vorbi pe la spate. Şi cu ei se mândreau şi fiindu-le faima faimă a lor, fără motiv de priviri piezişe. Lor, ceea ce într-o iarnă, nu demult trecută, se întâmplase, le era străin şi, cu gândurile lor simple, socoteau că oamenii nu pot şi nu trebuie vreodată, aşa ceva, să facă.
Într-o pădurice de lângă un sat, adunându-se lupi fugari, lupi rătăciţi, lupi izgoniţi de haitele lor, lupi tineri, s-a înfiripat o haită. Şi s-au tot adunat de peste tot, spre a se apăra de haitele ce-i căutau să facă dreptatea pe care fiecare haită o făcea spre a trăi în liniştea lor lupească. Veneau de prin toate părţile, mai peste tot se găseau lupi prea dornici de sânge, care, prin lăcomia lor îi făcuse pe oameni să le stea mai mereu pe urme. Chiar şi câini pierduţi de stăpânii lor, de la stâne, se întovărăşiseră cu lupii. În lunile primăverii se adunase o haită mare ce ajunsese să sperie şapte sate într-o noapte şi în şapte sate să atace, noaptea animalele din curţile oamenilor.
Vară fiind, aveau ce vâna şi hrana era din belşug. Oi, capre şi viţei, pârâiau între dinţii lupilor ce creşteau văzând cu ochii. Într-o seară cu lună plină, într-un luminiş al pădurii, încolţiseră un cal rătăcit. Simţindu-i, calul, şi-a încercat puterile în a se apăra şi, ştiindu-şi puterea, s-a ridicat măreţ în două picioare, aşteptând ca ei să se apropie şi să-i calce, să-i lovească şi să-şi facă drum spre a scăpa din încercuirea lor. Dar, văzându-i măreţia, temându-se chiar, nu l-au mâncat. Aşa cum erau, în cerc în jurul lui, i-au stat de pază, ocrotindu-i clipele de odihnă, ori însoţindu-l mai tot timpul, când păştea ori când susurul apei din care se adăpa putea să-l facă să uite că pădurea nu are doar lupi… Lupii aveau grijă de el ca de un conducător, tocmai pentru că datorită lui, de multe ori scăpaseră de vânători iar calul ajunsese să aibă încredere în ei. În felul lor, lupesc sau câinesc, îi jurau supunere zi de zi şi de oricâte ori el le era de ajutor.
Vara trecea însă tot aşa cum trecuse primăvara. Nici oamenii nu stătuseră degeaba, ştiind ce haită dădea târcoale stânelor… Ştiau că după vară vine toamna iar după toamnă iarna, care putea fi mai grea ori mai blândă… Dar oricum ar fi fost, ştiau că lupii, mereu însetaţi de sânge, se vor avânta până în pragul caselor. Deja ştiau că vor avea de înfruntat haita din pădurice, iar pentru a o înfrunta s-au înarmat cu bate şi chiar cu puşti cu care au învăţat să ţintească la fel de bine cum ştiau să mânuiască bâtele…
Până spre mijlocul toamnei lupii nu au avut zile prea grele, doar trebuiau să se păzească de oamenii ce-i căutau să-i omoare spre a-şi apăra stânele pe care lupii le tot sărăceau, noapte de noapte, de oi… Calul însă le dădea semn de apropierea oamenilor iar ei se acundeau. Oamenii, văzându-l singur în pădure, îşi mânau drumul căutării şi al vânătorii în altă parte, crezând că liniştea calului era semnul că lupii nu erau prin apropiere. Venirea ploilor au trimis şi stânele înspre sate unde câini mulţi stăteau de strajă. Lupii începeau să trăiască zile de înfometare, netrăite vreodată şi negăsindu-şi puterea îndurării, au început a se privi unii pe alţii cu poftă, cu gândul doar la foamea lor, nemaigăsind loc gândului de a fi uniţi şi de a împărţi ceea ce puteau vâna.
Când n-au mai putut găsi mare lucru, când n-au mai putut răbda, le-au căzut pradă câinii ce se alăturaseră haitei. N-au cruţat pe nici unul, chiar dacă până atunci făcuseră totul pentru ca haita să fie unită şi, unii dintre ei, în luptele cu câinii de la stâni, în luptele cu oamenii, chiar chiar primiseră lovituri grele şi sângeraseră pentru ca ei, lupii, să scape cu blana întreagă. I-au mâncat pentru că ştiau că nu sunt de-acelaşi neam cu ei…
Iarna a venit firesc, iar lupii s-au trezit în plină foame acoperiţi de albul zăpezilor pe care urmele lor prea multe nu stăteau ascunse privirii oamenilor, iar oamenii îi aşteptau pregătiţi. Şi nu aveau cum să-ţi potolească nici măcar foamea, nicidecum setea lor nebună de sânge. Credinţă juraseră Calului, celui pe care-l aveau drept pavăză şi scut, celui care de atâtea ori le salvase viaţa, dar foamea îi făcea încet, încet, să se uite cu jind la el, să gândească la nepotrivirea dintre ei şi mai ales la faptul că, atât cât era de mare, măcar o zi le potolea din foamea ce îi făcea să vadă orice umbră ca vânat. Calul, care se învăţase cu ei, nu se temea, ştiindu-i ca fraţi ai lui, căci împreună, ca şi fraţii, supravieţuiseră în sălbăticia pădurii. Ei însă, pe neaşteptate, au sărit pe el şi l-au doborât la pământ, hămesiţi, nelăsând nici o urmă din măreţia ce o ştiau până şi păsările cerului. Lupii şi-au mâncat tocmai pe cel căruia îi juraseră, fără a le cere cineva, credinţă şi supunere. Ei nu ştiau ce-nseamnă foamea, nu le venea să creadă că oamenii nu pot fi învinşi de puterea lor, de viclenia lor, de numărul lor, chiar dacă, de multe ori, fuseseră alungaţi doar cu bâtele. Şi nu învăţau nimic, şi nici nu puteau să priceapă că bogăţia ce o prădaseră vara nu le mai era la îndemână.
Nemaiputând îndura, au început a se mânca între ei… Oamenii le luaseră urma şi, împuţinaţi, sleiţi în luptele dintre ei, au fost, până la ultimul, prinşi şi omorâţi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu