Când toţi încep să vorbească despre moarte, privesc cerul înspre apus, să ştiu ceea ce urmează a fi răsăritul. Mă întreabă mulţi de ce nu privesc acolo unde ziua începe şi să nu mai scormonesc în cotloanele nopţii, în căutarea a nu ştiu câte amănunte?
Se-ntâmplă multe în miez de noapte, când toţi îşi gustă porţia de libertate, când toţi aleargă precum caii fără şei pe câmpurile înflorate... Din pragul serii, totdeauna, începe drumul redefinirii, începe, adeseori, vremea ce nu are nevoie de superlative.
În întunericul nopţii, chiar şi de departe, se vede cum palpită, în ritmul pulsului mărit al inimii, o, preapuţin cunoscută azi, lumină ce doar în Ceruri îşi găseşte asemănare.
Este lumina ce face să se mişte munţii, să se spargă ziduri ale închisorilor, să se despice apele, să se întâmple toate cele ce duc spre înălţare şi împlinire. Este lumina ce chiar şi orbii o văd, dar care orbeşte pe cei ce nu pot suporta faptul că omul are, înainte de toate, nu doar ceea ce se vede, nu doar ceea ce se simte, ci şi ceea ce se trăieşte.
M-am învăţat să privesc apusul soarelui. Şi l-am privit, în ul-timul timp fără de teamă, aşteptând răsăritul ce nu-l simt deloc departe...
Am privit în faţă şi am înţeles zbaterile.
Am privit în faţă şi am înţeles gândurile.
Am privit în faţă şi am înţeles vorbele.
Am privit în faţă şi am înţeles faptele.
Însă am privit, seară de seară, mai departe decât înspre realitate. Acolo toate sunt deja rostuite şi bine definite. Acolo se citeşte şi trecutul, şi prezentul, şi viitorul. Acolo, unde axa timpului defineşte viaţa, nu se poate greşi. Greşelile sunt datorate doar ideilor noastre de aici, unde întregul este format din mai puţine părţi decât acolo. Dar nimic nu poate fi schimbat...
Lumina ce-am văzut-o face să fie mersul zbor de neoprit. Fa-ce să se rupă toate piedicile, să cadă toate împrejmuirile, să lase fără de grai orice pizmuitor, fără de mâini pe orice lovitor. Lumina, acea lumină, care încălzeşte nopţile geroase, care face ca briza de seară a muntelui să îndulcească miezul zilelor toride, care face senin în plină furtună, mereu şi mereu am văzut-o, nicicând pâlpâind. Am văzut ce obloane s-au tras deasupră-i, ce bolovani au fost aruncaţi împotrivă-i să o stingă, câte ape tulburi au fost vărsate peste ea, doar-doar ar fi putut fi înecată, câte uragane au fost trimise spre ea, să-i ia suflarea... Dar nu s-a stins, nu s-a înecat, nu a putut fi făcută să dispară... Căci nici nu se putea, căci lumina aceasta chiar moartea o învinge!
Lumina nu-i foc, dar arde, nu-i apă dar face să dispară setea, nu-i aer dar dă suflare... E Lumina ce a fost de Dumnezeu botezată: Iubire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu