Atâţia îngeri s-au coborât pe crestele înălţimilor, pentru a găsi locul în care tu, Floare a colţilor de stâncă, să nu mai poţi fi atinsă de furia ce-i înfrigurează pe cei ce privesc spre înălţimile însorite, dar n-ar face nici un pas ca să-şi încălzească privirile în răsăritul de soare. Şi mulţi alţii sunt pregătiţi să-ţi vegheze liniştea înălţării şi liniştea zborului.
A venit Arhanghelul Mihail şi a tăiat, cu sabia-i de neînvins, lianele adâncurilor care-ţi încolăciseră, printre crăpăturile stâncilor, rădăcinile adânci. Urmele rănilor rămase ţi-au fost bandajate cu aripi de înger, pentru ca, vindecându-te de toate cele rele, să-ţi crească aripile, să-ţi crească aripile de lumină ce nu vor mai putea fi nici rupte, nici tăiate şi nici topite, să ajungi, până la urmă, să zbori înspre înalt.
Priveam înspre marginile umbrelor ce se zvârcoleau în văile abrupte, încercând să se arate ca stânci ospitaliere. Le priveam şi le desluşeam mişcările de sub pânzele de păianjen ce se voiau stânci. Am văzut săgeţile pe care le otrăveau, câte unii ce aveau, din acestea, apucături, ca să le arunce la momentul potrivit în îngerul tău, în tine şi în acvilele ce înconjuraseră înălţimile din jurul tău. Şi tot acolo, preoţi cu mască se pregăteau să te binecuvânteze întinzându-ţi pocalul cu venin, pentru a fi siguri de desăvârşirea finalului măiastrei Flori a colţilor de stâncă.
M-a strigat îngerul tău ce, cu degetele rănite, arăta spre adâncimile hăului întunecat. Părea a nu mai avea putere, dar ochii îi erau în continuă veghe. Mi-a arătat apoi spre stâncile cărora încă le erai prizonieră de bună voie. Mi te arăta în transformarea-ţi ce urmează să se întâmple, când acvila, coborând asupra-ţi, va avea de ridicat spre înălţimi o îngerească făptură cu chip de femeie.
Vor privi toţi neştiutori, urmele-ţi ce le vor găsi. Vor cotrobăi prin găuri de stâncă să găsească rămăşiţe de rădăcini rupte, ca să aibă cu ce te chema înapoi. Dar îngerul tău, îngerii Cerurilor, au pus la loc luminos toate cele pe care le-ai avut, ca niciodată să nu crezi că se vor pierde. El, îngerul care a plâns atât timp pentru ofilirea-ţi nedreaptă, ţi le va aşeza în palmele-ţi, petalele diafanei, aceeaşi şi în acelaşi timp nouă, Floare a colţilor de stâncă.
Îngerul te-a vegheat, a trăit toată-ţi suferinţa şi toată-ţi neşansa. Ştiindu-te în zbor, va ajunge înainte, să te poată aştepta. Două nopţi îţi va vorbi şi-ţi va arăta legământul de a fi totdeauna lângă tine în bucuriile ce-ţi vor urma, în înfloririle-ţi tămăduitoare.
Te vei avea floare înflorită ce va reînflori cu fiecare lăsare a nopţii şi cu fiecare zor de zi. Vei lumina noaptea şi vei străluci ziua, îmblânzind gerurile şi domolind vânturile. Şi eternităţii nume vei avea.
Şi, înflorind, stâncile te vor elibera, pentru zboru-ţi de neoprit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu