marți, 19 noiembrie 2013

Scrisoare la lumina lumânării [4]

Doar câteva lumânări mai am pentru cel câtva timp care în curând va veni, acel timp de veghe şi alegere al plecării sau întoarcerii, al mersului continuu sau al opririi în aşteptarea unei reveniri grabnice, asemenea venirii din vremea de azi, spre facerea celor nefăcute, şi altă rânduială a celor ce, asemenea celor de-acum fiind, trebuie altfel făcute. Aprind una ca să pot să îţi scriu, ştiind că timpul acela nu va fi mai lung de cât vor trebui să ardă şi să lumineze cele care vor rămâne, dar nici scurt ca să nu fie nevoie de toate cele ce vor rămâne. O aprind şi am să îţi scriu atât cât îmi va da ea destulă lumină să scriu, mă apuc să scriu pentru că am de spus pe cele care nu se pot acum spune, dar sunt mărturie pentru acel început şi sfârşit de timp, care, în orice fel ar fi, o mare trecere peste la fel de marele prag al vieţii va însemna.
Ca mărturie îţi va rămâne scrisul meu de acum, că ţi-am spus dinainte ceea ce va fi, ţi-am spus, fără să cunosc, ceea ce nu s-a cunoscut dar s-a lăsat, prin cele ce s-au schimbat fără motiv de schimbare, deşi schimbarea mulţi nu i voiau, ţi-am spus de umbrele care se învârt în juru-ţi ca titirezii, nevoindu-ţi oprirea care i-ar goni în lumea lor rece, întunecată şi necunoscută. Şi mărturie va fi că n-am cerut nimic, că scrise au fost toate să fie, să fim alături, în gând şi în fapte şi împreună să purcedem la drumul nemuririi şi al îndumnezeirii tale. Iar acel timp, cel în care prima şi ultima dată în viaţa aceasta a ta, vei alege ţinând cont nu de plânsul vinovaţilor care se voiau nevinovaţi, nu doar de viaţa de aici, care atunci într-un cuvânt al tău, rostit sau nerostit oamenilor va sta, ci de ceea ce este cu adevărat viaţă, viaţa cea de totdeauna, cea care a început prin cuvântul cel dintâi şi, nefiind decât în parte la fel cu cea de-aici, cu partea ei de trăiri şi simţiri, nu-şi are sfârşit, dar, ca şi cea de aici, îşi are urcare, până în tăria Cerurilor.
Vei alege tu şi, omeneşte, ca să fie dat şi altora să vadă, să înţeleagă, să se dezmeticească, ceea ce aici s-a întâmplat, ceea ce aici au fost fapte şi aici au fost urmări, vor fi pe talerul balanţei împotrivirii. Pe celălat va sta viaţa, viaţa ta, nu viaţa mea, viaţa mea va fi balanţa care se va înclina într-o parte sau în alta. Viaţa mea, va fi în cumpănă tocmai pentru a-ţi lăsa ceea ce eu de-atâtea ori ţi-am lăsat şi te-am rugat să ai pentru todeauna, cea pentru care eu, lângă tine şi cu tine, am luptat: libertatea de a alege. Ca să nu stai pe gânduri, ca să nu ai timp de gândire şi răzgândire, dintr-odată va veni acel timp, din bucurie în cumpănă şi apoi, prin alegerea ta, în viitor sau în vremea de apoi. Ca să nu ai timp de a asculta de spusele altora, doar noi fiind, se vor coborî mai aproape de noi Cerurile şi se vor înălţa adâncurile, tocmai pentru a fi uşoară înălţarea sau coborârea. Atunci, în acele clipe, îţi vei aminti toate vorbele spuse ţie, de la primul cuvânt de tine rostit, până la cel din urmă, de mine abia şoptit...
Atunci vei şti, şi numai tu vei şti, ceea ce, în treacăt ţi-am spus, când ţi-am spus că eu sunt dator cu toată iertarea pe care ştiu că această lume mie nu mi-o va da şi, aşa fiind, nici nu o cer, nici nu o doresc. Pentru că, înainte de toate, doar cine poate înţelege, doar cel care cu sufletu-mi vorbind îşi va avea cunoscut tot adevărul, neputând fi cuprins de cuvintele poveştii mele ori a răspunsurilor mele la întrebări lui, de va simţi din propriul suflet pornind iertarea, o va face fără întrebări şi fără cuvinte multe. Atunci vei şti, când, bucurându-mă de bucuria-ţi ce niciodată n-ai avut-o ca hotărâre, secerat, cu ochii larg deschişi voi încerca să cuprind mărimea şi înălţimea Cerurilor, că poarta Cerurilor e deschisă, pentru întoarcerea mea acasă ori, de mă vei chema, pentru întoarcerea-mi la tine. Atunci să aprinzi lumânările, pe rând, ca să nu mi se întunece privirea şi, în clipa în care alegerea o vei face, în clipa aceea de întuneric a luminii şi lumină orbitoare a întunericului, nemaivăzând puntea, să cad în gol, spre adâncurile cele hrăpăreţe, cele prea înfrigurate.
De-ai să simţi că nu îmi mai bate inima, să nu te sperii, sub apăsarea mâinii tale, doritoare de întoarcerea-mi grabnică se poate să se redea firescului, să-şi amintească ce trebuie să facă. De-ai să mă simţi răcindu-mă, să nu te sperii, îngerii, de-i vei chema tu, vor veni şi mă vor ajuta să trec de frigul sfârşitului, întorcându-mă din drum. Dar dacă ai să vezi ochii închizându-se, adună-n palma ta lacrima! Va fi ultimul semn pe care doar ţie, eu, cel care pe nimeni nemaiavând şi cel de care nimeni interesându-se, ţi-l las. Atunci poţi să stingi şi lumânarea cea din urmă, atunci poţi să laşi să fie întuneric şi să priveşti stelele. Dacă vei fi atentă, ai să vezi două stele alergând spre depărtări.
Acum, când lumânarea ce-mi luminează scrisul mi se arată fumegând, mă opresc... Am scris ce aveam de scris, spuse sunt cele nespuse, cele care se puteau spune şi cele care nu s-au putut spune. Lumânarea se va stinge şi începe drumul spre timpul acela, al alegerii şi al trecerii ori netrecerii cumpenei...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: